satarà - explicat in DEX

satara (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SATARÁ, satarale, s. f. Dare excepțională (în afara dărilor obișnuite) percepută în țările românești. – Cf. tc. musadére „confiscare”.

satara (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
satará (satarále), s. f. – Necaz, bucluc, supărare. Tc. sitaré „stea rea” (Tiktin), sau tc. (arab.) müșadere „execuție” (Șeineanu, II, 315; Lokotsch 1589a).

satara (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
satará (înv.) s. f., art. sataráua, g.-d. art. satarálei; pl. satarále, art. satarálele

satara (Dicționaru limbii românești, 1939)
satará f. (turc. sitaré, steaŭa noroculuĭ). Vechĭ. Azĭ. Fam. Belea, sarcină căzută pe capu cuĭva: o satara de băĭat, a cădea satara (saŭ satara-belea) pe capu cuĭva.

satara (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SATARÁ, satarale, s. f. Dare excepțională (în afara dărilor obișnuite) percepută în Țările Române, în Evul Mediu. — Cf. tc. musadére „confiscare”.

satarà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
satarà f. 1. od. execuțiune judiciară; 2. fig. belea: s´o scape de sataraua de băiat POP.; 3. sarcină: cade satara în spinarea omului ISP.; satara belea, sarcină ce cade pe neașteptate. [Turc. (MU)SADERÈ, confiscare (silaba inițială, ca neintonată, a căzut în rostire): accepțiunea juridică e proprie vechii limbi].