sare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÁRE, (
2, 4)
săruri, s. f. 1. Substanță cristalină, sfărâmicioasă, solubilă în apă și cu gust specific, care constituie un condiment de bază în alimentație și este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie, în industria chimică etc.; clorură de sodiu. ◊
Expr. Sarea pământului = ceea ce este mai de preț, mai valoros.
Marea cu sarea sau
sarea și marea = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat.
A-i fi (cuiva)
drag ca sarea în ochi sau
ca sarea în ochi = a-i fi (cuiva) nesuferit.
A-i fi cuiva de ceva (sau
a-i veni cuiva să facă ceva) cum îi este câinelui a linge sare = a nu dori deloc (să facă) un anumit lucru.
A primi pe cineva (sau
a ieși înaintea cuiva) cu pâine și sare = a primi pe cineva cu deosebită cinste. ♦
Fig. Spirit, farmec, haz.
2. Substanță chimică formată de obicei prin reacția unui acid cu o bază.
3. (În sintagmele)
Sare amară = substanță chimică sub formă de praf alb, întrebuințată în medicină ca purgativ; sulfat de magneziu.
Sare de lămâie = acid citric; săricică.
4. (La
pl.) Lichid volatil preparat din carbonat de amoniu și substanțe puternic mirositoare (fenol, camfor etc.), întrebuințat, în trecut, pentru trezirea din leșin. –
Lat. sal, salis.