șarpe (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ȘÁRPE, șerpi, s. m. (La
pl.) Ordin de reptile (veninoase și neveninoase) lipsite de membre, cu corpul cilindric, adaptate la târâre prin mișcări ondulatorii; (și la
sg.) reptilă din acest ordin. ◊
Șarpe de casă = specie de șarpe neveninos, lung de circa 1, 60 m, cu două pete galbene pe ceafă, care trăiește mai ales în regiunile inundabile, pe lângă casă (
Natrix natrix).
Șarpe de alun = șarpe neveninos, lung de circa 1 m, cu o bandă neagră pe laturile capului, care trăiește la noi prin pădurile de alun și prin locuri stâncoase (
Coronella austriaca).
Șarpe cu clopoței = specie de șarpe veninos din America de Nord, lung până la 2 metri, a cărui coadă este prevăzută cu solzi cornoși care produc un zgomot caracteristic (
Crotalus horridus).
Șarpe cu ochelari = cobră. ◊
Expr. (
A țipa sau
a striga, a urla)
ca din (sau
în)
gură de șarpe = (a țipa, a striga, a urla) foarte tare.
În gaură de șarpe = într-un loc ascuns, care poate fi aflat cu mare greutate.
A sări ca mușcat de șarpe = a se înfuria, a-și ieși din fire.
A încălzi (sau
a crește)
șarpele la (sau
în)
sân = a arăta dragoste și bunăvoință unui om nerecunoscător.
A-l mușca pe cineva șarpele de inimă, se spune când cineva se simte ispitit să facă (sau să spună) ceea ce n-ar trebui.
A-l mușca (pe cineva)
șarpele invidiei (ori
al vanității) = a fi cuprins de invidie, de vanitate.
A călca șarpele pe coadă = a insulta, a supăra pe un om rău, iute la mânie. ♦
Fig. Persoană rea, vicleană, perfidă. [
Var.:
șérpe s. m.] –
Lat. pop. serpes, -is (=
serpens, -ntis).