șanț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)șanț (șánțuri), s. n. –
1. Tranșee. –
2. Săpătură, groapă, canal. –
3. Rigolă. –
4. Jgheab, crestătură, adîncitură. –
5. (Înv.) Miracol, minune.
Germ. Schanze, prin intermediul
pol. szánc (Cihac, II, 385; Tiktin),
cf. săs. schanz (Borcea 207),
mag. sánc (Gáldi,
Dict., 96),
rus. šanec (Sanzewitsch 209). Semantismul ultimului sens nu este clar și ar putea să se bazeze pe un cuvînt diferit,
cf. totuși Iordan,
BF, VII, 234.
Sec. XVII.
Der. șențui (
var. șănțui),
vb. (a face un șanț);
deșanț, s. m. (
Mold.,
Trans., ciudățenie, surpriză);
deșențat (
var. deșănțat),
adj. (rar, ciudat, curios; ieșit din comun; nepotrivit, dezordonat);
șăncăleț (
var. șancălău, șancălos),
adj. (
Trans., hazliu, nostim);
șăncălie, s. f. (
Trans., glumă).