samcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÁMCĂ s. f. (În superstiții) Ființă imaginară rea, care omoară sau vatămă pe oameni:
p. ext. boală cauzată de această ființă. – Din
ucr. samka.samcă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sámcă s. f. –
1. Nume popular al diavolului. –
2. Boală de copii, atribuită unei intervenții malefice. Origine incertă. Pare să fie
sl. (
bg.)
samŭ, sama, samo „același, aceeeași” în forma
dim., caz în care ar un eufemism,
cf. iele, dînsele. Der. din
sl. samŭka „femeie” (Scriban) nu pare convingătoare.
Cf. Samodiva, s. f. (duh rău, drăgaică), din același cuvînt
sl., și
bg. diva „zînă”; pentru
comp.,
cf. samavolnic, samodîrjeț. –
Der. sămcuță, s. f. (năsturel, Nastartium officinale).
samcă (Dicționaru limbii românești, 1939)sámcă V.
sancă.samcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!sámcă s. f.,
g.-d. art. sámcei; pl. sámcesamcă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Samcă f. Buc.
1. numele dat Avestiței;
2. o boală de prunci cari îi face să sară din somn și să ofteze cu greu:
descântec de samcă; 3. amulet purtat ca remediu în contra acestei boale (și care nu-i decât Avestița prescurtată și însoțită de trei figuri);
4. Bot. scaiu vânăt
(Eryngium planum). [Slav. SAMŬKA, femeie (știutoare de vrăji)].
samcă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÁMCĂ, samce, s. f. (în credințele populare) Ființă imaginară rea, care omoară sau îmbolnăvește oamenii;
p. ext. boală cauzată de această ființă. — Din
ucr. samka.