salt - explicat in DEX

salt (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
SALT, salturi, s. n. 1. Mișcare bruscă prin care corpul se desprinde de la pământ, sărind pe loc sau deplasându-se; mișcare de deplasare bruscă în zbor. 2. Trecere bruscă de la o situație ori stare la alta. – Din lat. saltus, it. salto.

salt (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
salt adv. 1. (înv. și reg.) singur, neînsoțit (de trupe, de escortă). 2. cel puțin, doar, numai.

salt (Marele dicționar de neologisme, 2000)
SALT s. n. 1. mișcare bruscă, cu detentă musculară, prin care cineva se desprinde de la pământ, sărind pe loc sau deplasându-se. 2. săritură, cădere în vid (cu parașuta). 3. trecere bruscă, fără grade intermediare. ♦ ~ calitativ = moment, stadiu necesar al dezvoltării în natură, în societate și gândire, constând în schimbarea calității unui obiect sau proces, pregătită și determinată de schimbările cantitative. 4. (inform.) ruptură de frecvență care intervine într-un program ca urmare a unei instrucțiuni de înlănțuire. (< lat. saltus, it. salto)

salt (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
salt adv. – Singur, neînsoțit. Tc. salt (Tiktin). Sec. XVII, înv.

salt (Dicționaru limbii românești, 1939)
1) *salt n., pl. urĭ (lat. saltus, it. sp. pg. salto, pv. fr. saut. V. asalt). Săritură: broasca și vrabia merge pin salturĭ. Salt mortal, un fel de figură la gimnastică pin te învîrteștĭ pe rec orĭ te daĭ peste cap în aer și cazi în picĭoare.

salt (Dicționaru limbii românești, 1939)
2) salt, a săltá v. intr. (lat. saltare, frecŭentativu d. salire, saltum, a sări; it. saltare, pv. sautar, fr. sauter, sp. pg. saltar. V. sar 2). Sar puțin și des: dansatoriĭ săltaŭ în vals, călărețiĭ săltaŭ în trap, luntrea sălta pe valurĭ. A-țĭ sălta inima de bucurie, a fi foarte vesel. Fam. Saltă comerțu, negoțu merge bine, afacerile merg bine. V. tr. Fac să sară puțin și des: bunicu îșĭ sălta nepoțiĭ pe genunchĭ. V. refl. Mă ridic, mă dezvolt, cresc, prind putere: copiiĭ s’aŭ maĭ săltat.

salt (Dicționaru limbii românești, 1939)
3) salt adv. (turc, salt, numaĭ). Mold. Sec. 18-19. Singur, fără trupă saŭ escortă: salt te culcă pe pămînt (As. 187).

salt (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
salt s. n., pl. sálturi

salt (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
salt n. 1. acțiunea de a sălta: broasca umblă în salturi; 2. sărita calului: venia fugaru ’n salturi, sburlind coama-i pletoasă AL. [Lat. SALTUS].

salt (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
SALT, salturi, s. n. 1. Mișcare bruscă prin care corpul se desprinde de la pământ, sărind pe loc sau deplasându-se; mișcare de deplasare bruscă în zbor. ◊ Triplu salt = probă atletică de săritură în lungime, constând din trei sărituri consecutive. 2. Trecere bruscă de la o situație ori stare la alta. ◊ Salt calitativ = moment, stadiu constând în schimbarea în bine a calității unui obiect sau a unui proces.— Din lat. saltus, it. salto.