săritură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SĂRITÚRĂ, sărituri, s. f. 1. Rezultatul acțiunii de
a sări; salt. ♦ Nume dat mai multor probe sportive (în atletism, natație, schi etc.) în care concurentul face un salt.
2. Spațiu parcurs într-un salt.
3. Fig. Trecere bruscă de la o idee la alta, de la o etapă, fază etc. la alta. ♦ Schimbare, oscilație bruscă.
4. Omisiune (de litere, de pagini); trecere cu vederea. –
Sări +
suf. -tură.săritură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)săritúră s. f.,
g.-d. art. săritúrii; pl. săritúrisăritură (Dicționaru limbii românești, 1939)săritúră, f. pl.
ĭ. Rezultatu săririĭ:
leu, din doŭă săriturĭ, ajunse la pradă. Loc sărit (trecut cu vederea) la scris:
în această carte-s o mulțime de săriturĭ.săritură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)săritură f. acțiunea și efectul de a sări:
săriturile calului.săritură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SĂRITÚRĂ, sărituri, s. f. 1. Rezultatul acțiunii de
a sări; salt. ♦ Nume dat mai multor probe sportive (în atletism, natație, schi etc.) în care concurentul face un salt.
2. Spațiu parcurs într-un salt.
3. Fig. Trecere bruscă de la o idee la alta, de la o etapă, fază etc. la alta. ♦ Schimbare, oscilație bruscă.
4. Omisiune (de litere, de pagini); trecere cu vederea. —
Sări +
suf. -
tură.