sabur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)SÁBUR s. n. Substanță solidă cu miros plăcut și cu gust amar, extrasă din frunzele unor specii de aloe, întrebuințată în farmacie. – Din
tc. sabur, sabir.sabur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)sabúr s. m. – Aloe. –
Var. înv. sabri. Tc. (
arab.)
sabr (Șeineanu, II, 303; Lokotsch 1745),
cf. cuman. sabur, per. sabor, ngr. σαμπούρι,
rus. sabur și REW 7478b.
sabur (Dicționaru limbii românești, 1939)sábur m. (turc. [d. ar.]
sabr, sabyr, și
sabir; rus.
sabúr). O plantă liliacee groasă (
áloe) din care se scoate o rășină amară și purgativă și ale căreĭ fibre (din frunzele eĭ dese și cărnoase) servesc la facerea frînghiilor și cergilor (E originară din sudu Africii și se cultivă în sudu Europeĭ și în țările tropicale). V. și
odogacĭ.sabur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)sábur s. n.sabur (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)SÁBUR s. n. Substanță solidă cu miros plăcut și cu gust amar, extrasă din frunzele unor specii de aloe, utilizată în farmacie. — Din
tc. sabur, sabir.sàbur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)sàbur n.
1. suc de aloe, substanță roșiatică, cu miros plăcut și cu gust foarte amar:
saburul servă ca purgativ și poporul îl întrebuințează ca leac pentru venin; 2. fig. alinare, mângâiere:
împărăția începu să-și mai facă sabur inimei POP. [Turc. SABR, aloe].