răzbun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂZBÚN s. n. 1. (
Înv.) Liniște, pace.
2. (Rar) Răzbunare. – Din
răzbuna (derivat regresiv).
răzbun (Dicționaru limbii românești, 1939)1) răzbún n., pl.
urĭ (d.
răzbun 2).
Est. Rar. Răgaz, răspas:
dușmaniĭ nu-ĭ da răzbun (Nec. Let. 2, 253, și Neam. Rom. Lit. 2, 810).
Maram. Voĭe bună, veselie:
La Paște și Crăcĭun Toată lumea-ĭ cu răzbun (P. P.). Timp frumos, senin.
răzbun (Dicționaru limbii românești, 1939)2) răzbún, a
-á v. tr. (
răs- și
bun, adică „fac ĭar bun”). Aplic pedeapsă p. rău făcut:
a răzbuna o insultă, Traĭan îl răzbună pe Longin învingîndu-l pe Decebal. V. refl. Fac răŭ p. rău făcut mie:
s´a răzbunat pe el de cele ce ĭ-a făcut. Timpu se răzbună, se înseninează, se face ĭar frumos.
răzbun (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)răzbún, s.n. – (înv.) Liniște, pace, voioșie: „La Paște și la Crăciun / Toată lumea-i cu răzbun” (Brediceanu 1957: 166). – Der. regr. din răzbuna (DEX).
răzbun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)răzbún (
înv., rar)
s. n.răzbun (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂZBÚN s. n. 1. (
înv.) Liniște, pace.
2. (Rar) Răzbunare. — Din
răzbuna (derivat regresiv).