răscol (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂSCÓL, răscoale, s. n. I. 1. Bară de lemn prevăzută la capete cu câte o gaură în care intră carâmbii de sus ai loitrelor carului. ◊
Expr. A lega pe cineva în răscol = a pune (pe cineva) în obezi.
2. Ispol.
II. (
Pop.) Separare a oilor, toamna, la desfacerea
stânii, pe fiecare proprietar în parte. ♦ (
Concr.) Dispozitiv de scânduri folosit pentru a separa oile. – Din
sl. raskolŭ.răscol (Dicționaru limbii românești, 1939)1) răscól n., pl.
oale (vsl.
rascolŭ, despărțire, adică „lemne despărțitoare”). Lemnu care se întinde între capetele celor doĭ carîmbĭ aĭ caruluĭ (unu înainte, și altu înapoĭ).
A trece peste răscoale, a trece măsura, a merge prea departe. – Și la sing.
peste răscolu unuĭ lucru (Dîmb.), maĭ mult de cît [!] trebuĭe.
răscol (Dicționaru limbii românești, 1939)2) răscól n., pl.
oale (d.
răscol 1. Cp. și cu
mă răscol).
Mold. Fam. Rar. Cu păru răscol (adv.), cu păru în dezordine.
răscol (Dicționaru limbii românești, 1939)3) răscól, a
-sculá v. tr. (
ră- și
scol, nu d. vsl.
raskoliti, de unde vine
răscolesc. De alt-fel, și conjugarea luĭ, cu
o, oa, u, întocmaĭ ca
scol, arată latinitatea luĭ). Revolt, fac să se revolte:
demagogiĭ aŭ răsculat satele la 1907. V. refl. Mă revolt. mă rîdic [!] cu armele. V.
buntuluĭesc, burzuluĭesc, rocoșesc.răscol (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)răscól, răscoale, s.n. – I. (În Lăpuș)
1. Manifestare ce marchează debutul anului agro-pastoral; sâmbră, măsuriș. Se adună turmele și se face măsurișul laptelui, se angajează păcurarii și se stabilesc convenții cu caracter economic.
2. Tot răscol se numește în Lăpuș și momentul despărțirii turmelor, când se întorc toamna de la munte (Stoica, Pop 1984: 115). II. (În Maram. istoric) „Fărămițarea turmei în lăptăriile din care era compusă și alegerea oilor fiecărui proprietar” (Georgeoni 1936: 95). „Reîntoarcerea la țară din munte se face cam pe la mijlocul lui septemvrie, după Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, când urmează răscolul oilor, adică desfacerea tovărășiei. Pentru a putea îndeplini acest act, e necesar ca fieștecare gazdă încă de cu primăvară să-și pună semn pe oile sale. Și anume cu un fier roșu înfocat încrestează sau pe nas, ureche, falcă, sau taie în ureche cu foarfecele o tăietură sau două, grijind, bineînțeles, ca semnul să nu fie egal cu al altui păcurar din acea stână. Astfel, de cu toamnă, când este răscolul, cu ușurință se pot despărți oile de către olaltă” (Bârlea 1924 II: 464). – Din sl. raskolǔ.
răscol (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)răscól (
pop.,
reg.)
s. n.,
pl. răscoálerăscol (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)răscol n.
1. drug de lemn la loitrele carului;
fig. a trecut peste răscoale, s’a întrecut cu...;
2. căuș de luntre. [Slav. RAZKOL, despicătură].
răscol (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂSCÓL, răscoale, s. n. I. 1. Bară de lemn prevăzută la capete cu câte o gaură în care intră carâmbii de sus ai loitrelor carului. ◊
Expr. A lega pe cineva în răscol = a pune (pe cineva) în obezi.
2. Ispol.
II. (
Pop.) Separare a oilor, toamna, la desfacerea stânii, pe fiecare proprietar în parte. ♦ (
Concr.) Dispozitiv de scânduri folosit pentru a separa oile. — Din
sl. raskolŭ.