rădăcină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂDĂCÍNĂ, rădăcini, s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (
pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (
Bot.)
Rădăcina vieții = ginseng. ♦
Fig. Origine, izvor, cauză. ◊
Expr. A curma (sau
a tăia, a stârpi) răul din (sau
de la) rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv.
2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut.
Rădăcina unui dinte. ♦ Partea profundă a unei tumori.
3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac.
4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe.
Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte.
5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊
Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată).
Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată).
6. (
Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. –
Lat. radicina (cu unele sensuri după
fr. racine).rădăcină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rădăcínă (rădăcíni), s. f. – Parte a plantei aflată în pămînt. –
Mr. (a)rădățină. Lat. radῑcῑna (Pușcariu 1423; Densusianu,
Hlr., 159; REW 6995),
cf. logud. raigina, v. razina, fr. racine. –
Der. rădăcinos, adj. (cu multe rădăcini);
înrădăcina, vb. (a prinde rădăcini);
desrădăcina, vb. (a fi smuls din rădăcini, a extirpa).
rădăcină (Dicționaru limbii românești, 1939)rădăcínă f., pl.
ĭ (lat. pop.
radicina, îld.
radix, radicis, rădăcină; sard.
raigina, pv.
racina, fr.
racine. V.
rîdiche). Acea parte a planteĭ pin [!] care ĭa [!] se prinde în pămînt și pin care îșĭ trage nutrimentu:
după formă, rădăcunile se numesc: adventive, pivotante, tuberculoase, cu cîrlige ș. a. Partea cu care un organ e înțepenit în corp:
rădăcina dinților, unghiilor, păruluĭ. Fig. Locu de origine, locu de unde-și trage puterea:
rău trebuĭe stîrpit din rădăcină. Gram. Cuvînt primitiv din care se formează altele, ca:
duc, de unde vine
aduc, ducere, conduct, duce, duc-til. Mat. Rădăcina pătrată (a unuĭ număr saŭ a uneĭ expresiunĭ algebrice), număr saŭ expresiune expresiune algebrică care, rîdicată [!] la pătrat, reproduce număru saŭ expresiunea propusă.
Rădăcina cubică a patra a unuĭ număr saŭ expresiunĭ algebrice, număr saŭ expresiune algebrică care, rîdicată la cub la puterea a patra, reproduce număru saŭ expresiunea propusă. Ca nume de plante:
rădăcina cĭumeĭ, captalan;
rădăcină dulce, ĭarbă dulce;
rădăcină de micșunea, V.
stînjinel. – Dim.
rădăcioară, f., pl.
e.rădăcină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rădăcínă s. f.,
g.-d. art. rădăcínii; pl. rădăcínirădăcină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rădăcină f.
1. partea arborelui ramificată și ascunsă în pământ:
a prinde rădăcină, fig. a se așeza bine într´un loc;
2. partea plantei din pământ ce e bună de mâncare:
rădăcină de ceapă, de usturoiu; 3. nume de plante:
rădăcină de micșunea, plantă întrebuințată în medicină ce servă, din cauza mirosului ei plăcut, la fabricarea pudrelor și săpunurilor parfumate
(Iris florentina); rădăcină dulce, gliciriză;
rădăcina ciumei, captalan;
4. partea prin care unele organe se țin de corp:
rădăcina părului, dinților; 5. fig. origină, cauză primă:
a tăia răul din rădăcina sa; 6. Gram. vorbă primitivă din care derivă altele;
7. în aritmetică, număr care înmulțit prin el însuș, reproduce pe cel dintâi:
rădăcină pătrată, rădăcină cubică. [Lat. RADICINA].
rădăcină (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂDĂCÍNĂ, rădăcini, s. f. 1. Parte a unei plante superioare prin care aceasta se fixează de sol și își absoarbe substanțele hrănitoare; (
pop.) parte a plantei aflată în pământ, indiferent de structura și funcțiile pe care le are. ◊ Compus: (
Bot.)
Rădăcina- vieții = ginseng. ♦
Fig. Origine, izvor, cauză. ◊
Expr. A curma (sau
a tăia, a stârpi)
răul din (sau
de la)
rădăcină = a desființa un rău cu totul și definitiv.
2. Parte prin care un organ al corpului este fixat într-un țesut.
Rădăcina unui dinte. ◊ Partea profundă a unei tumori.
3. Partea de lângă pământ a tulpinii unui copac.
4. P. anal. Partea de jos a unui zid, a unui munte etc.; bază, temelie. ♦ Partea de la baza anumitor organe. Rădăcina nasului. ♦ Limita de adâncime a anumitor obiecte. 5. Valoarea necunoscutei dintr-o ecuație; radical. ◊
Rădăcina pătrată (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată).
Rădăcina cubică (a unui număr sau a unei expresii algebrice) = număr (sau expresie algebrică) care, înmulțit succesiv de două ori cu sine însuși, reproduce numărul dat (sau expresia algebrică dată).
6. (
Lingv.) Element al unui cuvânt, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun cuvintelor din aceeași familie și care conține sensul lexical al cuvântului; radical. —
Lat. radicina (cu unele sensuri după
fr. racine).