răcan (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂCÁN, răcani, s. m. (
Depr.) Recrut (în armată). – Probabil contaminare între
rec[r]ut și
râtan.răcan (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)răcán, răcáni, s.m. (pop.; deprec.)
1. soldat (recrut).
2. pui de broască; linguraș.
răcan (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)răcán (răcáni), s. m. –
1. Brotac. –
2. Recrut. Origine incertă, dar sigur expresivă. După Spitzer,
Dacor., IV, 668, de la o rădăcină *
rac de origine onomatopeică ca
orac în
orăcăi. Această explicație se potrivește pentru primul sens; dar al doilea pare că presupune în sursa expresivă un al doilea sens, de „grosolănie, obiect necizelat”, care apare și în unele cuvinte înrudite, dintre cele ce urmează.
Der. de la un
lat. raccanus, din
raccāre „a răcni” (Pușcariu,
Dacor., III, 687-9; REW 7019; Candrea),
cf. it. raganello „brotac”, sau din
rac „cancer” (Scriban) este îndoielnică.
Cf. it. rácano „șopîrlă”,
racola „broască”, cuvinte tot expresive (Prati, 808).
Der. răcănel (
var. Bucov. răcăteț, racateț, Trans. racachici),
s. m. (brotac):
rachet, s. n. (cîntecul broaștei);
răchițel, s. m. (
Maram., brotac);
răcădui, vb. (
Mold., a se răsti la cineva), pe care Tiktin și Candrea îl leagă în mod greșit de
răgădui; răgălie (
var. răgățină, răgățînă),
s. f. (îngrămădire de lemne, bușteni etc., tufă noduroasă),
var. probabil prin contaminare cu
rădăcină (după Tiktin din
sl. rogŭ „corn”);
radină (
var. ratină),
s. f. (
Olt., tufă), cu același schimb din
răgace ›
rădașcă; rătăcană (
var. rătăcanie),
s. f. (
Mold., mărăciniș urît), cu metateză;
rătăcănos, adj. (
Mold., neregulat);
rancote, s. f. pl. (
Olt.,
Trans., rămuriș, crengi), de la aceeași rădăcină expresivă, cu infixul nazal;
rascote, s. f. pl. (rămuriș),
var. cuvîntului anterior;
răscoage, s. f. (răchițică, Epilobium angustifolium).
Cf. rătăci.răcan (Dicționar de argou al limbii române, 2007)răcan, răcani s. m. 1. (
mil., peior.) recrut.
2. (
deț.) deținut nou venit în penitenciar.
răcan (Dicționaru limbii românești, 1939)răcán m. (augm. d.
rac, ca
broscan orĭ
broscoĭ d. broască, maĭ ales că tot d.
rac vine și
racateț și
răcănel. Decĭ, epitetu glumeț de
răcan e ca și cel de
broscoĭ, adresat copiilor).
Fam. Soldat noŭ, recrut. V.
deșcă. V. și
rîtan.răcan (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)răcán (recrut) (
fam.)
s. m.,
pl. răcánirăcan (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)răcan m.
1. puiu de broască;
2. în graiul milităresc: soldat nou și prost (în opozițiune cu
deșcă). [Onomatopee după strigătu-i
rac-rac-rac ! de unde și
răcăliciu, răcățel, racateț].
răcan (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂCÁN, răcani, s. m. (
Fam.) Recrut (în armată). — Contaminare între
rec[r]ut și
râtan.