răboj - explicat in DEX

răboj (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RĂBÓJ, răbojuri, s. n. 1. Bucată de lemn în formă cilindrică sau paralelipipedică pe care, în trecut, se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datorați, numărul vitelor etc.). ◊ Expr. A șterge de pe răboj = a da uitării; a ierta. (Reg.) A crede după răboj = a crede tot ce se spune. A(-și) ieși (sau a scoate pe cineva) din răboj (afară) = a (se) supăra. 2. (Pop.) Socoteală, calcul. Pierdusem răbojul timpului. ◊ Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita numărul anilor. 3. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. [Var.: răbúș s. n.] – Din bg., scr. raboš.

răboj (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
răbój (-oáje), s. n. – Tăbliță de lemn în care se însemnau cu crestături părțile unei socoteli. – Var. Munt. răboș. Mold., Trans. răbuș. Mr. arăbuș, megl. răbuș. Sl., cf. bg., sb., cr. raboš, sb. rabuš, slov. rabuša, pol. rabuše (Cihac, II, 319; Conev 78), mag. rovas, cf. răvaș. Der. din sl. rabŭ „sclav”, cu suf. -oș (Lacea, Dacor., V, 401) nu pare probabilă fiindcă, după cum bine a văzut Cihac, trebuie să se pornească de la sl. rovŭ „crestătură”, cf. rofii.

răboj (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
răboj, răbojuri s. n. (intl.) 1. cazier judiciar, antecedente penale. 2. scrisoare.

răboj (Dicționaru limbii românești, 1939)
răbój n., pl. oaje și (nord) răbuș n., pl. e și urĭ (vsl. rŭbošŭ, sîrb. raboš, rabuš și rovaš, tăĭetură, crestătură; bg. raboš, slovac rovaš, rabuša, ceh. rováš, rabuše; ung. róbot, rovás, rovát. V. răvaș). Bucată de lemn pe care se fac crestăturĭ care servesc la ținut socoteala oamenilor care nu știŭ carte (astăzĭ rar întrebuințată pintre [!] cĭobanĭ. Cînd e vorba de o adeverință reciprocă, se crestează și apoĭ se despică lemnu´n doŭă, și fie care [!] parte îșĭ păstrează bucata de lemn, care, la o judecată eventuală, servește, drept probă. V. țăncușă). A scoate răboj la ureche, a cresta urechea uneĭ vite ca semn. Fig. A face răbuș, a socoti, a număra: a trebuit să fac răbușu copiilor bunĭ de școală (Kir. Șez. 30, 202). A-țĭ ĭeși din răbuș, a perde [!] răbdarea, a te enerva, a te înfuria. – Și răbuj (Suc. Șez. 37, 42, și R. S. GrS. 6, 51).

răboj (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
răbój s. n., pl. răbójuri

răboj (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
răboj n. lemn pe care se însemna numere prin crestături și care servia apoi ca semn de recunoaștere în daraverile țărănești (azi obișnuit numai între ciobanii cei bătrâni): fig. a lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj EM. [Bulg. RĂBOȘ].

răboj (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
RĂBÓJ, răbojuri, s. n. 1. Bucată de lemn în formă cilindrică sau paralelipipedică pe care, în trecut, se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datorați, numărul vitelor etc.). ◊ Expr. A șterge de pe răboj = a da uitării; a ierta. (Reg.) A crede după răboj = a crede tot ce se spune. A (-și) ieși (sau a scoate pe cineva) din răboj (afară) = a (se) supăra. 2. (Pop.) Socoteală, calcul. Pierdusem răbojul timpului. ◊ Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita numărul anilor. 3. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. [Var.: răbúș s. n.] — Din bg., sb. raboš.