rușine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RUȘÍNE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală. ◊
Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊
Expr. A muri de rușine sau
a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat.
N-ai (sau
n-are)
rușine sau
nu-ți (sau
nu-i, nu le etc.)
e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat.
2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune.
3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊
Expr. A fi (sau
a rămâne, a se da, a se face sau
a da pe cineva)
de rușine sau
a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă.
4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊
Expr. A păți (o sau
vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor.
(E) rușine sau
(e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos.
A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva.
5. (
Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus:
rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (
Daucus carota și
silvestris). –
Cf. lat. roseus.