rumân (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RUMẤN s. m. v. român.rumân (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)RUMẤN (
lat. romanus)
s. m. (În
Ev. med., în Țara Românească; la
pl.) Denumire a țăranilor dependenți de stăpânii feudali; (și la
sg.) țăran care purta această denumire.
rumân (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)rumấn, -i, s.m. – Român: „Feciorașii de rumân / Să împing de nu rămân” (Papahagi 1925: 168). Maramureșenii pronunță rumân, Rumânia. – Lat. romanus; „Fonetic, forma rumân este corectă; în timp ce român se datorează analogiei cu roman” (DER).
rumân (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rumấn (iobag)
s. m.,
pl. rumấnirumân (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rumân m.
1. forma arhaică și populară pentru
român; 2. supus la clacă, șerb: moșnenii sau micii proprietari liberi, apăsați de biruri și sarcini, începură a se vinde (dela sec. XVI) la Domni, mânăstiri sau boieri și deveniau astfel rumâni; ei nu se mai puteau muta depe moșia unde se aflau și deveniau clăcași de baștină ai proprietarului («fiece
rumân să rămâie veșnic în această stare», decretează
Legătura lui Mihai-Viteazul). [În vechea limbă românească
rumân e sinonim cu
țăran (acest din urmă fiind necunoscut vechilor documente), de unde noțiunea de clăcaș, șerbia apăsând asupra sătenilor]. V.
clacă.rumân (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RUMẤN s. m. v. român1.