rumân - explicat in DEX

rumân (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RUMẤN s. m. v. român.

rumân (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
RUMẤN (lat. romanus) s. m. (În Ev. med., în Țara Românească; la pl.) Denumire a țăranilor dependenți de stăpânii feudali; (și la sg.) țăran care purta această denumire.

rumân (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
rumấn, -i, s.m. – Român: „Feciorașii de rumân / Să împing de nu rămân” (Papahagi 1925: 168). Maramureșenii pronunță rumân, Rumânia. – Lat. romanus; „Fonetic, forma rumân este corectă; în timp ce român se datorează analogiei cu roman” (DER).

rumân (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
rumấn (iobag) s. m., pl. rumấni

rumân (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
rumân m. 1. forma arhaică și populară pentru român; 2. supus la clacă, șerb: moșnenii sau micii proprietari liberi, apăsați de biruri și sarcini, începură a se vinde (dela sec. XVI) la Domni, mânăstiri sau boieri și deveniau astfel rumâni; ei nu se mai puteau muta depe moșia unde se aflau și deveniau clăcași de baștină ai proprietarului («fiece rumân să rămâie veșnic în această stare», decretează Legătura lui Mihai-Viteazul). [În vechea limbă românească rumân e sinonim cu țăran (acest din urmă fiind necunoscut vechilor documente), de unde noțiunea de clăcaș, șerbia apăsând asupra sătenilor]. V. clacă.

rumân (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
RUMẤN s. m. v. român¹.