rovină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ROVÍNĂ, rovine, s. f. 1. Groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă).
2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. [
Acc. și:
róvină. –
Pl. și:
rovini] – Din
bg. rovina.rovină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rovínă (rovíne), s. f. – Groapă, rîpă, adîncitură.
Sl. rovŭ „groapă” (Cihac, II, 318),
cf. rofii, și
bg. rovina (Conev 40), care nu ne este clar,
bg. rovenie „săpătură”.
rovină (Dicționaru limbii românești, 1939)róvină f., pl.
ĭ (vsl. bg. sîrb.
róvina, d.
rovŭ, groapă).
Vest. Groapă, adîncătură, surpătură, padină mocirloasă, baltă cu stuf:
locu nu e bun de nimic: numaĭ rovinĭ pîn [!] el (Boc.);
în rovina unuĭ pîrăŭ găsiĭ satu (Sadov. Cocost. alb. 1921, 6);
îndată ce pin [!] cutremur pămîntu rovinĭ deschide (Con. 247). – Și
rovínă, pl.
e: lupta de la Rovine (Ĭal.) și într´o poezie de Delv.:
De pĭere-un șoarece´n ruină saŭ un brotac într´o rovină. Cp. cu
padină, pricină, jápină, Cîmpina, Slátina (vest) și
rogojină, pricină, jidovină (est),
Gircina (Nț.),
Docolina (Fc.). În Trans. (Săcele)
roĭnă, pl.
e, teren umed.
rovină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rovínă s. f.,
g.-d. art. rovínei; pl. rovínerovină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rovină f. depresiune de teren, bun pentru fânaț și pășune. [Tras din sl. ROVŬ, groapă].
rovină (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ROVÍNĂ, rovine, s. f. 1. Groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă).
2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. [
Acc. și:
róvină. —
Pl. și:
rovini] — Din
bg. rovina.