rouă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RÓUĂ s. f. Picături de apă care acoperă dimineața suprafața pământului, obiectele de pe sol, vegetația etc., formate prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă în momentul în care temperatura scade până la punctul la care vaporii ajung la saturație. ◊ (
Fiz.)
Temperatură de rouă = temperatură la care trebuie răcit, sub presiune constantă, un amestec de vapori și gaze cu conținut constant de vapori, pentru ca, din cauza saturației cu vapori, să apară primele picături de lichid. ◊
Loc. adj. Ca roua = delicat, fraged; curat, pur.
Loc. adv. Pe rouă (nescuturată) = dis-de-dimineață. ♦ Compus:
roua-cerului = mică plantă erbacee insectivoră, cu flori mici, albe și cu frunze lunguiețe dispuse în rozetă bazală, acoperite de peri care secretă o substanță vâscoasă
(Drosera rotundifolia). [
Pr.:
ro-uă] –
Lat. ros, roris.rouă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)róuă s. f. – Apă provenită din condensarea vaporilor din atmosferă, care se depune pe pămînt, pe plante etc. –
Var. înv. ro(a)o, ro(a)ă. Mr. aroauă, arao, megl. rauă. Lat. rōs, rōrem (Pușcariu 1477; REW 7374),
cf. prov.,
cat. ros; dar mecanismul de transmitere este discutabil. S-a sugerat o
var. *
rōlla (Candrea,
Éléments, 75), care nu pare justificată. Un *
rōs, n., cu rezultatul
rom. *
ro ›
rouă ca
zi ›
ziuă (Philippide,
Principii, 66; Pușcariu 1477; Iordan,
Dift., 189) este dubios, dacă se ia în considerație paralelismul cu
nos ›
noi, dos ›
doi, post(i) ›
poi etc. S-a crezut într-o modificare de
decl. rōs, *rǒvem ca
bōs, bǒvem (Meyer,
Alb. St., IV, 45); sau într-un rezultat *
rore (
cf. logud. rore, Wagner 112), cu disimilarea celui de-al doilea
r (Tiktin; Skok,
Arch. Rom., VIII, 158; Graur,
BL, III, 51). Nici una dintre explicații nu este suficient de clară. Dacă „la brisure” între cei doi
r ar fi o certitudine (
cf. prooroc), s-ar putea porni de la *
rore ›
*roore ›
*rouri, care, desigur, s-ar fi simțit ca un
pl., de unde
sing. regresiv
rouă. În realitate nici „la brisure” nu ne pare sigură, nici
sing. n-ar trebui să fie
f.;
cf. totuși toate
der. acestui cuvînt, care nu pleacă de la
rouă, ci postulează un
rouri. Der. roura (
var. înroura, înroua),
vb. (a acoperi cu rouă; a umezi; a burnița), din
lat. rōrāre (Pușcariu 1478; Tiktin; Candrea) dacă se admite o „brisure”
ror- ›
roor- (Graur,
BL, III, 50), sau mai probabil de la un
pl. *
rouri, ca
haină ›
înhăinura, corn ›
încornora, fașe ›
înfășura etc.;
rourică, s. f. (firuță, Glyceria fluitans);
rouros, adj. (plin de rouă; umed).
Cf. rourușcă.roŭă (Dicționaru limbii românești, 1939)róŭă f. fără pl., gen.,
roŭăĭ (d. lat.
ros, róris. Din
ros s´a făcut
*ro, apoĭ
roŭă, ca
zi, ziŭă). Picăturĭ de apă care cad din aer și se depun pe pămînt în nopțile senine. (Roŭa se observă maĭ ales în ĭarbă dimineața):
pică saŭ
cade roŭă. Roŭa ceruluĭ, o plantă insectivoră aĭ căreĭ perĭ glanduloșĭ secretează un cleĭ de care se lipesc insectele, pe al căror corp îl mistuĭe planta încet-încet (
drósera rotundifolia). – Vechĭ
roáo, roáă, róo și
roáŭă, roáoă, róoă, róă (care une-orĭ îs numaĭ variante grafice. Cp. cu
noŭa, ziŭa, pe care uniĭ le scriŭ
nooa, zioa). Pl. articulat
rourele în Ps. Șch. și la Cor.
rouă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)róuă s. f.,
g.-d. art. róuăirouă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rouă f.
1. aburi ce se depun noaptea în formă de picături mici pe corpurile expuse la aer:
cade rouă; rouă dulce, miere nelucrată încă de albine și sucul dulce al florilor;
roua cerului, mică plantă insectivoră ai cării peri glanduloși secretează o substanță vâscoasă, de care rămân alipite insectele, digerate de celulele frunzelor sale
(Drosera rotundifolia);
2. lichid ce picură și ușurează:
roua lacrimilor; 3. fig. ce piere sau se trece curând:
ca roua trec tinerețele. [Lat. ROS].
rouă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RÓUĂ s. f. Picături de apă care acoperă dimineața suprafața pământului, obiectele de pe sol, vegetația etc., formate prin condensarea vaporilor de apă din atmosferă în momentul în care temperatura scade până la punctul la care vaporii ajung la saturație. ◊ (
Fiz.)
Temperatură de rouă = temperatură 1a care trebuie răcit, sub presiune constantă, un amestec de vapori și gaze cu conținut constant de vapori, pentru ca, din cauza saturației cu vapori, să apară primele picături de lichid. ◊
Loc. adj. Ca rouă = delicat, fraged; curat, pur. ◊
Loc. adv. Pe rouă (
nescuturată) = dis-de-dimineață. Compus:
roua-cerului = mică plantă erbacee insectivoră, cu flori mici, albe și cu frunze lunguiețe dispuse în rozetă bazală, acoperite de peri care secretă o substanță vâscoasă (
Drosera rotundifolia). [
Pr.:
ro-uă] —
Lat. ros, roris.