rosătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ROSĂTÚRĂ, rosături, s. f. 1. Rană superficială provenită dintr-o frecătură, dintr-o roadere; eroziune.
2. Loc ros, tocit, găurit. [
Var.:
rozătúră s. f.] –
Ros +
suf. -ătură.rosătură (Dicționaru limbii românești, 1939)rosătúră, V.
rozătură.rosătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rosătúră s. f.,
g.-d. art. rosătúrii; pl. rosătúrirosătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ROSĂTÚRĂ, rosături, s. f. 1. Rană superficială provenită dintr-o frecătură, dintr-o roadere; eroziune.
2. Loc ros, tocit, găurit. [
Var.:
rozătúră s. f.] —
Ros +
suf. -
ătură.