rostire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ROSTÍRE, rostiri, s. f. Faptul de
a rosti. –
V. rosti.rostire (Dicționaru limbii românești, 1939)rostíre f. Pronunțare, acțiunea saŭ modu de a rosti:
asta e o rostire dialectală.rostire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rostíre s. f.,
g.-d. art. rostírii; pl. rostírirostire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rostire f. pronunțare.
rostire (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ROSTÍRE, rostiri, s. f. Faptul de
a rosti. —
V. rosti.