ronț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RONȚ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul celui care roade cu dinții un aliment tare. – Onomatopee.
ronț (Dicționaru limbii românești, 1939)ronț-, V.
cronț-.ronț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ronț interj.ronț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ronț ! int. imită sunetul dinților când mestecă ceva uscat și tare, vorbind mai ales de șoareci. [Onomatopee].
ronț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RONȚ interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul celui care roade cu dinții un aliment tare. — Onomatopee.