roată (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ROÁTĂ1, roți, s. f. 1. Cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care, învârtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. ◊
Caii (sau
boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. ◊
Expr. A fi cu trei roate la car = a fi zăpăcit, nebun.
A pune (ceva)
pe roate sau
a merge (ceva)
(ca) pe roate = a face să se desfășoare sau a se desfășura în condiții foarte favorabile, a organiza sau a fi bine organizat, astfel încât să funcționeze perfect.
2. (
Tehn.) Organ de mașină sau ansamblu unitar de piese în formă de cerc, care se poate roti în jurul unei axe proprii.
3. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. asemănătoare cu roata (
1), având diverse întrebuințări. ◊
Roata olarului = mașină de lucru rudimentară a olarului, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul, dând diferite forme oalelor.
Roata norocului = cerc mare, numerotat cu numere câștigătoare, care este învârtit cu mâna de jucătorul care își încearcă norocul. ◊
Expr. roata lumii (sau
a vremii) = mersul, succesiunea evenimentelor.
S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva).
4. Obiect fabricat, aranjat sau legat în formă de roată (
1), de cerc, de disc.
Roată de cașcaval. Roată de frânghie. ♦ Desen sau contur rotund ca un cerc; disc.
5. Figură pe care o formează mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. ◊ (Adverbial)
Ședeau roată în jurul focului. 6. Mișcare circulară; învârtitură, răsucire, rotocol. ◊
Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a înconjura, a da ocol; a descrie unul sau mai multe cercuri (în mers sau în zbor), a face ocoluri. ♦ Figură de acrobație care constă în rotirea corpului prin sprijinirea succesivă pe mâini și pe picioare. ◊
Roata morții = acrobație care constă în alergarea în cerc, cu un vehicul, pe pereții (aproape verticali ai) unei construcții special amenajate. ◊
Loc. vb. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli.
7. Instrument de tortură și execuție de formă circulară, folosit în evul mediu. [
Pl. și:
roate] –
Lat. rota.roată (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ROÁTĂ2, roate, s. f. (
Înv.) Unitate militară cu un efectiv aproximativ egal cu cel al unei companii. – Din
rus.,
pol. rota (după
roată1).
roată (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)roátă (roáte), s. f. –
1. Cerc de lemn sau de metal care se învîrte în jurul unei osii. –
2. Instrument de tortură. –
3. Cerc, gașcă. –
4. Instrument, unealtă asemănătoare cu roata. –
5. Rotație, învîrtire. –
6. Depănătoare, vîrtelniță. –
7. Unealta olarului. –
8. Mașină de filat. –
9. (
Trans.) Pînză care face pe măsura mortului și cu care se dă roată sicriului. –
Megl. roată. Lat. rǒta (Pușcariu 1470; REW 7387),
cf. alb. rotë (Philippide, II, 652),
it. routa, prov.,
port. roda, fr. roue, sp. rueda. Este dubletul lui
roată, s. f. (companie), din
pol. rota ‹
germ. Rotte (Cihac, II, 315),
cf. mag. róta, rus. rota (
der. din rusă nu este posibilă, fiind cuvînt din
sec. XVII,
cf. Sanzewitsch 208),
der. rotmistru (
var. rohmistru),
s. m. (căpitan de cavalerie),
înv., din
pol. rotmistrz ‹
germ. Rittmeister. Der. rotan, s. n. (roata depănătoarei de mosoare), în loc de
rodan; rotană, s. f. (varietate de pere);
rotar, s. m. (persoană care face roți;
înv., persoană care dă vînt roții de la presa tipografică);
rotăreasă (
var. rotariță),
s. f. (nevasta rotarului);
rotărie, s. f. (slujba și atelierul rotarului);
rotaș, s. m. (cal înhămat la oiște;
fam., persoană care poartă ochelari);
rotat, adj. (rotund, circular; pag);
roti (
var. înroti, înrota),
vb. (a se învîrti;
refl., a-și înfoia coada păunul;
refl., a se făli, a se îngîmfa);
rotilă, s. f. (roată), cu
suf. sl. -
ilo, care odinioară trebuie să fi fost productiv în
rom.,
cf. prășilă, racilă (după Tiktin, de la
roti, după paralelismul
toci-tocilă);
rotili, vb. (a se învîrti), pe care Graur,
BL, VI, 146, îl derivă de la
roti cu
suf. expresiv -
eli; rotilat (
var. roticălat),
adj. (rotund, circular; varietate de mere),
cf. bucălat; rotălie, s. f. (
Olt., vîrful fusului);
rotitor, adj. (giratoriu);
rotitură, s. f. (roată, ocol);
rotiș, adv. (în cerc);
rotiță, s. f. (roată mică);
rotocol (
var. rotogol),
s. n. (cerc; disc; rotunjime; roată, rotiță; inel), a cărui
der. nu este clară, dar probabil este expresivă (după părerea îndoielnică a lui Pușcariu 1470 și cea a lui Candrea, de la
roată comp. cu
sl. kolo „roată”);
rotocoli, vb. (a se învîrti);
rotocolime, s. f. (
înv., rotunjime);
rotofei, adj. (îndesat, bondoc); probabil tot printr-o
der. expresivă (după Cihac, II, 319, în legătură cu
rus. rotožeĭ „mojic”);
rotoțea, s. f. (plantă, Achillea ptarmica), pe care Scriban o leagă, desigur în mod greșit, de
otrățel, cf. rocoțea. –
Der. neol. (din
fr.)
rotați(un)e, s. f.;
rotatoriu, adj.;
rotativă, s. f.roată (Dicționar de argou al limbii române, 2007)roată, roți s. f. 1. ruletă (
la cazinou).
2. (
la pl.) picioare.
3. (
tox.) pastilă, pilulă, tabletă de substanțe stupefiante sau psihotrope.
roată (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ROATĂ, ION (zis și
Moș Ioan Roată) (1806-1882,
n. Rotilești, azi satul Rotileștii Mari,
jud. Vrancea), deputat pontaș (clăcaș) în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857). Exponent al țărănimii în lupta pentru Unirea Principatelor, a fost larg popularizat de Ion Creangă prin povestirile „Moș Ion Roată și Unirea” și „Moș Ion Roată și Vodă Cuza”.
roată (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)roátă, roți, s.f. –
1. Motiv ornamental la țesături.
2. Dans popular jucat în cerc: „Foaie verde tri scaieți / Să jucăm roata, băieți” (Memoria 2004: 1100). – Lat. rota.
roată (Dicționaru limbii românești, 1939)1) roátă f., pl.
e și
roțĭ (lat.
rŏta, roată; it.
ruota, pv. pg.
roda, vfr.
ruede, nfr.
roue, sp.
rueda. V.
rătund, rotulă). Unealtă rătundă care se învîrtește în prejuru [!] uneĭ osiĭ și servește la mișcarea uneĭ căruțe, uneĭ mașinĭ ș. a. (Roata poate fi și dintr´o singură bucată, dar obișnuit se compune din cerc saŭ șină, obadă, spițe și butuc). Cicîric.
A ședea (saŭ
a sta)
roată, a ședea (
saŭ a sta) de jur în prejur, în cerc.
A face roată, a așeza, a învîrti în formă de roată (în cerc):
păunu șĭ-a făcut coada roată, el îșĭ făcu ochiĭ (privirea) roată. Roata, mă ! strigăt la fie-care 10-20 de versurĭ la urarea flăcăilor care umblă cu plugu (buhaĭu) în seara de 31 Decembre [!] (adică
facețĭ roată în prejuru meŭ !).
roată (Dicționaru limbii românești, 1939)2) roátă f., pl.
e (rus. rut. pol.
rota, d. germ.
rotte, ceată, ploton).
Vechĭ. Ploton de soldațĭ.
roată (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)roátă1 (cerc)
s. f.,
g.-d. art. róții; pl. roți/(în
expr. și)
roáteroată (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)roátă2 (unitate militară) (
înv.)
s. f.,
g.-d. art. roátei; pl. roáte