restanțier (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RESTANȚIÉR, -Ă, restanțieri, -e, adj. (Adesea substantivat) Care a rămas în urmă cu o lucrare, cu o plată etc. ♦ (Despre studenți) Care nu și-a trecut examenul la termenul fixat. [
Pr.:
-ți-er] –
Restanță +
suf. -ier.restanțier (Dicționar de neologisme, 1986)RESTANȚIÉR, -Ă adj. (adesea
s.) Rămas în urmă, în restanță (cu o lucrare, cu o plată, cu un examen etc.). [Pron.
-ți-er. / <
restanță +
-ier].
restanțier (Marele dicționar de neologisme, 2000)RESTANȚIÉR, -Ă adj., s. m. f. (cel) rămas în restanță (cu o lucrare, cu o plată, cu un examen etc.). (< restanță + -ier)
restanțier (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)restanțiér (-ți-er) adj. m.,
s. m.,
pl. restanțiéri; adj. f.,
s. f. restanțiéră, pl. restanțiérerestanțier (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RESTANȚIÉR, -Ă, restanțieri, -e, adj. (Adesea substantivat) Care a rămas în urmă cu o lucrare, cu o plată etc. ♦ (Despre studenți) Care nu și-a trecut examenul la termenul fixat. [Pr: -
ți-er] —
Restanță +
suf. -
ier.