relief - explicat in DEX

relief (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RELIÉF, reliefuri, s. n. 1. Configurație a suprafeței terestre constituită din totalitatea neregularităților de forme pozitive sau negative considerate față de un plan de referință general sau local. 2. Ridicătură, proeminență pe o suprafață. ◊ Loc. adj. În relief = cu trei dimensiuni, ieșit în afară dintr-un plan, proeminent. ◊ Expr. A scoate în relief = a scoate în evidență, a pune în lumină, a sublinia, a accentua; a reliefa. ♦ Fig. Contur; forță, strălucire. 3. Sculptură fixată pe o suprafață plană. V. basorelief. [Pr.: -li-ef] – Din fr. relief.

relief (Dicționar de neologisme, 1986)
RELIÉF s.n. 1. Ridicătură, proeminență (a unui obiect, a unui plan etc.). ♦ Figură, motiv etc. care se desprinde de pe fundul unei sculpturi; basorelief; modelaj al volumelor în pictură și grafică. ♦ A scoate în relief = a scoate în evidență, a sublinia, a reliefa. ♦ Formă, contur. ♦ (Fig.) Forță, evidențiere, strălucire. 2. Conformația pământului privită sub raportul înălțimilor. [Pron. -li-ef, pl. -furi, -fe. / < fr. relief, germ. Relief].

relief (Marele dicționar de neologisme, 2000)
RELIÉF s. n. 1. ridicătură, proeminență (a unui obiect, a unui plan etc.). ◊ figură, motiv etc. care se desprinde de pe fondul unei sculpturi; basorelief; modelaj al volumelor în pictură și grafică. ♦ a scoate în ~ = a reliefa. ◊ formă, contur. ◊ (fig.) forță, evidențiere, strălucire. 2. conformație a pământului, sub raportul înălțimilor. (< fr. relief)

relief (Dicționaru limbii românești, 1939)
*reliéf n., pl. urĭ (fr. relief [în doŭă silabe: relĭef], subst. verbal d. relever, a rîdica [!], a releva). Rîdicătură [!], înălțime (munțĭ ș. a.): reliefu Elvețiiĭ e foarte accidentat. Ĭeșitură, proeminență (în sculptură): un baso-relief. Fig. Strălucire, lustru, distincțiune: un stil fără relief. A scoate în relief, a scoate la iveală (în evidență), a face să atragă atențiunea. A da relief, a da lustru, a da calitățĭ distinctive.

relief (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
reliéf (-li-ef) s. n., pl. reliéfuri

relief (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
RELIÉF (‹ fr., germ.) s. n. 1. (GEOGR.) Abatere pozitivă sau negativă a suprafeței litosferei față de un plan de referință general (suprafața oceanului planetar), când se referă la dimensiuni mari, sau local (suprafața unei forme de r. oarecare), când este vorba de dimensiuni mijlocii și mici. În raport cu sensul abaterii de la planul de referință, r. poate fi: pozitiv (continente, câmpuri, culmi, creste, movile etc.) sau negative (bazine oceanice, depresiuni, văi, crovuri etc.). Este alcătuit din: elemente de r. (suprafețe orizontale și înclinate, ca de ex. versant, povârniș, câmp, pod, fund de vale etc.), forme elementare de r. care reprezintă asocieri de elemente, ca de ex., valea (care este alcătuită din doi versanți ce intersectează sau se racordează în partea lor inferioară prin intermediul unei suprafețe orizontale, numită fund de vale), interfluviul (care este fie alcătuit dintr-o suprafață plană, orizontală sau slab înclinată, mărginită de două povârnișuri, fie din două povârnișuri care se intersectează în partea lor superioară etc.) și forme complexe de r. care reprezintă asocieri de forme elementare de r., pozitive și negative (câmpii, dealuri, podișuri, munți etc.). După dimensiuni se deosebesc următoarele categorii: megarelief (continente, bazine oceanice), macrorelief (munți, podișuri, câmpii, depresiuni), mezorelief (interfluvii, văi) și microrelief (neregularități ale căror variații altimetrice nu depășesc câțiva metri, ca de exemplu: crovuri, movilițe înierbate, pâlnii carstice, lapiezuri etc.). R. s-a format ca rezultat al acțiunii simultane, conjugate, a forțelor endogene și exogene asupra suprafeței Pământului. Aceste forțe acționează în mod antagonist: când cele endogene creează, prin mișcări pozitive ale scoarței, depresiuni ale suprafeței Pământului, cele exogene tind, de asemenea, să le niveleze, de astă dată însă prin procese de acumulare a materialelor rezultate în urma eroziunii proeminențelor învecinate. R., prin altitudinea, orientarea și alcătuirea sa geologică modifică condițiile climatice (atât macroclima, cât mai ales microclima) și contribuie la diversificarea hidrografiei, învelișului vegetal, a celui de soluri și a faunei. 2. (ARTE PLAST.) a) Lucrare de sculptură caracterizată prin aceea că întreaga compoziție aderă la un plan-suport față de care volumele se desprind mai mult sau mai puțin. În funcție de gradul de evidențiere a volumelor față de suprafața-suport, se disting mai multe feluri de r.: meplat (denumit și r. scobit sau incizat), basorelief, r. înalt (denumit și altorelief). R. sunt întrebuințate la decorarea edificiilor, a soclurilor de monumente, a mobilierului, a unor obiecte de artă decorativă; b) (În grafică sau în pictură) Modelajul sculptural al volumelor, obținut prin valorație; c) Tehnică specială în gravură. V. și gravură.

relief (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
relief n. 1. partea răsărită a unui obiect; 2. sculptură lucrată mai mult sau mai puțin în afară: alto-relief, basso-relief; 3. fig. lustru, considerațiune: relieful stilului.

relief (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
RELIÉF, reliefuri, s. n. 1. Configurație a suprafeței terestre constituită din tota¬litatea neregularităților de forme pozitive sau negative considerate față de un plan de referință general sau local. 2. Ridicătură, proeminență pe o suprafață. ◊ Loc. adj. În relief = cu trei dimensiuni, ieșit în afară dintr-un plan, proeminent. ◊ Expr. A scoate în relief = a scoate în evidență, a sublinia, a accentua; a reliefa. ♦ Fig. Contur; foită, strălucire. 3. Sculptură fixată pe o suprafață plană. V. basorelief. [Pr.: -li-ef] — Din fr. relief.