refecătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)REFECĂTÚRĂ, refecături, s. f. (
Pop.) Refec. –
Refec +
suf. -ătură.refecătură (Dicționaru limbii românești, 1939)refecătúră f., pl.
urĭ. Parte refecată, refec. Modu de a refeca, refec. – Vechĭ
răfrec-.refecătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)refecătúră s. f.,
g.-d. art. refecătúrii; pl. refecătúrirefecătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)REFECĂTÚRĂ, refecături, s. f. (
Pop.) Refec. —
Refec +
suf. -
ătură.