refeca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)REFECÁ, reféc, vb. I.
Tranz. 1. A coase un refec.
2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. –
Cf. lat. refricare.refeca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)refecá (reféc, át), vb. – A coase cu refec, a tivi. –
Mr. arufec(are). Origine necunoscută.
Der. din
sl. (Cihac, II, 311) este cît se poate de improbabilă (Byhan 329). Din
lat. refrĭcāre (Pușcariu 1426; REW 7159) sau
*orĭfĭcāre ‹
orĭfĭcium, cf. port. refegar (Candrea,
GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din
lat. *
refĭccāre „a întări”,
cf. it. ficcare (Tiktin) nu sînt convingătoare. –
Der. refec, s. n. (cusătură de îmbinare, tiv; ceartă, dojană);
refecătură, s. f. (însăilare, tiv).
refeca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)refecá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
refécărefecà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)refecà v. a coase un refec. [Vechiu-rom.
răfrecà = lat. REFRICARE].
refeca (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)REFECÁ, refec, vb. I.
Tranz. 1. A coase un refec.
2. A detașa cu fierăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. —
Cf. lat. refricare.