recunoștință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RECUNOȘTÍNȚĂ, recunoștințe, s. f. Obligație morală pe care cineva o are față de cel care i-a făcut un bine; recunoaștere a unei binefaceri primite; gratitudine. –
Recunoaște +
suf. -ință (după
fr. reconnaissance).
recunoștință (Dicționar de neologisme, 1986)RECUNOȘTÍNȚĂ s.f. Aducere aminte cu dragoste, cu devotament a unei binefaceri primite; gratitudine. [<
recunoaște, după it.
riconoscenza, fr.
reconnaissance].
recunoștință (Marele dicționar de neologisme, 2000)RECUNOȘTÍNȚĂ s. f. aducere aminte cu dragoste, recunoaștere a unei binefaceri primite; gratitudine. (după fr.
reconnaissance)
recunoștință (Dicționaru limbii românești, 1939)*recunoștínță f., pl.
e (d.
cunoștință, după fr.
reconnaître). Mărturisirea binefacerilor primite, gratitudine:
primesc cu recunoștință. V.
recunoaștere.recunoștință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)recunoștínță s. f.,
g.-d. art. recunoștínței; pl. recunoștínțerecunoștință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)recunoștință f. aducerea aminte de binefacerile primite.
recunoștință (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RECUNOȘTÍNȚĂ, recunoștințe, s. f. Datorie, obligație morală față de un binefăcător; gratitudine. —
Recunoaște +
suf. -
ință (după
fr. reconnaissance).