recunoaște (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RECUNOÁȘTE, recunósc, vb. III.
Tranz. 1. A identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. ♦ A deosebi ceva după anumite semne caracteristice. ♦
Refl. A-și descoperi în altul trăsăturile caracteristice, a se regăsi în altul.
2. A admite (ca existent, ca bun, ca valabil); a mărturisi. ♦ A considera pe cineva sau ceva merituos, valoros. ♦ A declara că acceptă sau a admite tacit o anumită situație nou creată în relațiile internaționale. ♦ A declara un copil natural ca legitim.
3. (
Mil.) A cerceta terenul și pozițiile inamice; a cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate.
4. A se arăta recunoscător față de cineva sau de ceva. –
Re1- +
cunoaște (după
fr. reconnaître).
recunoaște (Dicționar de neologisme, 1986)RECUNOÁȘTE vb. III. tr. 1. A identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. ♦ A considera și a arăta că (un guvern, un stat) este îndreptățit să-și exercite puterea, să existe.
2. A admite ca bun, ca adevărat; a mărturisi.
3. A cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate.
4. A se arăta recunoscător. [P.i.
recunósc. / <
re- +
cunoaște, după fr.
reconnaître].
recunoaște (Marele dicționar de neologisme, 2000)RECUNOÁȘTE vb. I. tr. 1. a identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. 2. a admite ca bun, ca adevărat; a mărturisi. 3. (jur.) a considera și a arăta că (un guvern, un stat) este îndreptățit să-și exercite puterea, să existe. 4. (mil.) a cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate. 5. a se arăta recunoscător. II. refl. a-și descoperi în altul trăsăturile caracteristice. (după fr.
reconnaître)
recunoaște (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)recunoáște (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. recunósc, 3
sg. recunoáște, imperf. 3
sg. recunoșteá; ger. recunoscấnd; part. recunoscútrecunoaște (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)recunoaște v.
1. a-și readuce aminte despre o persoană sau un lucru ce cunoaștem:
l´am recunoscut îndată; 2. a distinge după vr´un semn:
scriitorul mare se recunoaște după stilul său; 3. a descoperi adevărul despre ceva:
s’a recunoscut inocența lui; 4. a observa de aproape:
a recunoaște pozițiunile inimicului; 5. a admite ca just, a mărturisi ca adevărat:
a-și recunoaște greșelile, a recunoaște o datorie; 6. a se declara tatăl sau mama unui copil;
7. a avea recunoștință pentru:
recunosc acest serviciu; 8. a regăsi la altul părerile, sentimentele sale.
recunoaște (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RECUNOÁȘTE, recunosc, vb. III.
Tranz. 1. A identifica un lucru, o persoană etc. cunoscute mai înainte. ♦ A deosebi ceva după anumite semne caracteristice. ♦
Refl. A-și descoperi în altul trăsăturile caracteristice, a se regăsi în altul.
2. A admite (ca existent, ca bun, ca valabil); a mărturisi. ♦ A considera pe cineva sau ceva merituos, valoros. ♦ A declara că acceptă sau admite tacit o anumită situație nou creată în relațiile internaționale. ♦ A declara un copil natural ca legitim.
3. (
Mil.) A cerceta terenul și pozițiile inamice; a cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate.
4. A se arăta recunoscător față de cineva sau de ceva. —
Pref. re- +
cunoaște (după
fr. reconnaître).