rețetă (Dicționaru limbii românești, 1939)rețétă f., pl.
e (ngr.
retséta, d. it.
recetta, azĭ
ricetta, de unde și fr.
recette, care vine d. lat.
recepta, fem. d.
receptus, primit; germ.
rezept, rus.
recépt. V.
recepțiune, recipient). Suma încasată:
rețeta uneĭ reprezentațiunĭ teatrale. Formulă de făcut medicamente (ordonanță medicală), bucate saŭ alt-ceva:
rețetă contra frigurilor. Hîrtie pe care e scrisă această formulă:
servitoru a dus rețeta la farmacie.