rațiune - explicat in DEX

rațiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RAȚIÚNE, (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultatea omului de a cunoaște, de a gândi logic, de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; p. ext. judecată, minte. ♦ Treapta a doua a cunoașterii, caracterizată prin faptul că operează cu noțiuni, judecăți și raționamente. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație (2). [Pr.: -ți-u-] – Din lat. ratio, -onis.

rațiune (Dicționar de neologisme, 1986)
RAȚIÚNE s.f. 1. Facultate a omului de a cunoaște, de a înțelege și de a judeca; judecată, gândire; inteligență. 2. Temei, justificare, motiv. ◊ Rațiunea de a fi (a unui lucru). 3. V. rație. [Pron. -ți-u-. / < lat. ratio, cf. fr. ration, it. ragione].

rațiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)
RAȚIÚNE s. f. 1. facultate a omului de a cunoaște, operând cu noțiuni, judecăți, raționamente, de a pătrunde dincolo de aparențele lucrurilor și fenomenelor; judecată, gândire; inteligență. 2. motiv, cauză, justificare, temei. ♦ ~ de stat = teorie politică și diplomatică potrivit căreia interesele generale primează asupra oricăror considerente de drept sau morală. ♦ ~ a de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică existența (unui lucru). ♦ scop, țel. (< lat. ratio)

rațiune (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
rațiúne (rațiúni), s. f. – Judecată, gîndire. Lat. rationem (sec. XIX). Este dubletul lui rație, s. f. (porție), care se folosește doar în matematică cu sensul de „judecată” (media și extrema rație). – Der. (din fr., dar adaptate la baza lat.) raționa, vb.; rațional, adj.; raționalism, s. n.; raționament, s. n. Cf. și alt dublet, rezon, s. n., din fr. raison, der. rezonabil, adj., din fr. raisonnable.

rațiune (Dicționaru limbii românești, 1939)
*rațiúne f. (lat. rátio, -ónis, d. reri, ratus sum, a crede, a socoti; fr. raison. V. rată, ratific, rezon). Judecată, facultatea de a distinge adevăru: a perde [!] rațiunea, omu e un animal dotat cu rațiune, rațiunea se opune instinctuluĭ. Bun simț, judecată dreaptă: un avar fără rațiune, un om cu rațiune. Argument, cauză, motiv, drept, dreptate: dacă n´aĭ reușit, nu e o rațiune să nu maĭ încercĭ. Cauză, motiv, socoteală, considerațiune, interes: a fost expulsat din rațiunĭ de stat (V. rezon). Cantitate saŭ porțiune socotită (măsurată), vorbind de mîncare și băutură (fr. ration): rațiunea zilnică a unuĭ soldat, a unuĭ cal. (Uniĭ zic ráție, ca și náție, d. rus. ráciĭa, náciĭa). Com. Rațiune socială, numele asociaților așezațĭ în ordinea determinată de societate p. iscălirea actelor, polițelor ș. a. Mat. Rațiune directă, raport între doŭă cantitățĭ care se măresc orĭ se micșorează în aceĭașĭ proporțiune. Rațiune inversă, raport între doŭă cantitățĭ dintre care una se micșorează, pe cînd cea-laltă se mărește în aceĭașĭ proporțiune (V. progresiune).

rațiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
rațiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. rațiúnii; (motive) pl. rațiúni

rațiune (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
RAȚIÚNE (lat.) s. f. 1. Capacitatea intelectuală de a cunoaște cognitiv adevărul fie în mod direct, fie prin intermediul unui proces de inferență; gândire (logică), judecată (1), minte. 2. Temei; motiv, justificare. ◊ r. de stat = motiv de ordin superior politic, în funcție de care o autoritate de stat poate lua unele măsuri în problemele majore ale politicii interne și externe. ◊ Expr. Rațiunea de a fi a unui lucru = sensul, finalitatea (existenței) unui lucru; ceea ce justifică existența lui. 3. (LOG.) R. suficientă = lege, principiu fundamental al gândirii formulat de G.W. Leibniz, în virtutea căruia orice fapt trebuie să aibă un temei pentru care este astfel, iar nu altfel.

rațiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
rațiune f. 1. facultatea de a cunoaște și judeca: rațiunea deosebește pe om de animal; 2. dreaptă judecată, bun simț: copil fără rațiune; 3. probă sprijinită de un argument: rațiuni bune, rațiuni rele; 4. motiv, interes: rațiune de Stat.

rațiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
RAȚIÚNE, (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultate, proprie omului, de a cunoaște prin noțiuni, judecăți, raționamente; gândire (logică); p. ext. judecată, minte. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație (2). [Pr.: -ți-u-] — Din lat. ratio, -onis.