ravagiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RAVÁGIU, ravagii, s. n. (Mai ales la
pl.) Pagubă, distrugere, pustiire cauzată de o furtună, o inundație, o boală etc. – Din
fr. ravage.ravagiu (Dicționar de neologisme, 1986)RAVÁGIU s.n. Pustiire, stricăciune, pagubă cauzată de o furtună, de o inundație etc. [Pron.
-giu, pl.
-ii, var.
ravaj s.n. / < fr.
ravage].
ravagiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)RAVÁGIU s. n. (pl.) stricăciune, pagubă, pustiire. (< fr.
ravage)
ravagiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ravágiu [
giu pron. giu]
s. n.,
art. ravágiul; pl. ravágii, art. ravágiile (-gi-i-)ravagiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RAVÁGIU, ravagii, s. n. (Mai ales la
pl.) Pagubă, distrugere, pustiire cauzată de o furtună, o inundație, o boală etc. — Din
fr. ravage.ravagiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*ravágiŭ și
-áj n., pl.
e (fr.
ravage, curs impetuos, pagubă cauzată de ape saŭ de alt-ceva, d.
ravir, a răpi).
Barb. Mare pagubă, devastare, pustiire, distrugere:
ravajele potopuluĭ, cĭumeĭ, holereĭ, bețiiĭ.