rantie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RÁNTIE, rantii, s. f. Haină lungă și largă care se poartă (mai ales de către călugări, preoți etc.) peste îmbrăcăminte, ca o manta. –
Et. nec. Cf. ucr. rantuh.rantie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rántie (rántii), s. f. – (
Mold.) Mantie, haină lungă.
Pol. rantuch (Scriban).
rantie (Dicționaru limbii românești, 1939)rántie f. (pol.
rantuch, rut.
rantúh, mantie femeĭască).
Mold. Iron. Habaciŭ, haĭnă lungă și largă:
un fost vagmistru îmbrăcat în rantie călugărească (Sadov. VR, 1911, 8, 220, și 1923, 12, 298; Șez. 31, 13).
Maram. Scutic [!]. V.
șabana, laĭbăr, rasă 1.rantie (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)rántie, -i, s.f. – Scutec: „Un Dumnezău nou născut / În răntii e înfășurat” (Bârlea 1924 I: 129). – Cf. ucr. rantyh (MDA).
rantie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rántie (-ti-e) s. f.,
art. rántia (-ti-a), g.-d. art. rántiei; pl. rántii, art. rántiile (-ti-i-)rantie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RÁNTIE, rantii, s. f. Haină lungă și largă purtată peste îmbrăcăminte de către călugări. —
Cf. ucr. r a n t u h.