rang - explicat in DEX

rang (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RANG, ranguri s. n. 1. Loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie administrativă, bisericească, militară sau diplomatică după criteriul importanței, funcției etc.; treaptă într-o ierarhie. ◊ Expr. De prim rang sau de rangul întâi (sau al doilea etc.) = de calitatea, de categoria, de gradul întâi (sau al doilea etc.) 2. Număr care indică locul pe care îl ocupă un termen într-un șir. 3. (Franțuzism înv.) Șir de persoane. – Din fr. rang.

rang (Dicționar de neologisme, 1986)
RANG s.n. 1. Loc ocupat de o persoană sau de o instituție într-o ierarhie. ♦ Treaptă, situație socială. 2. Clasificare a navelor potrivit mărimii sau armamentului lor. 3. (Mat.) Locul pe care îl ocupă un termen într-un șir. [< fr. rang].

rang (Marele dicționar de neologisme, 2000)
RANG s. n. 1. loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie. ◊ treaptă, situație socială. ◊ locul ocupat în ierarhia unui pachet de cărți de joc de către fiecare grupă a câte patru cărți cu aceeași cifră sau față (ași, valeți, decari etc.). 2. categorie a navelor militare potrivit mărimii sau armamentului lor. 3. (mat.) număr natural care indică poziția unui termen într-un șir. ♦ (lingv.) ~ de frecvență = loc ocupat de un cuvânt, fonem etc. în ordinea frecvenței, organizată descendent. (< fr. rang)

rang (Dicționaru limbii românești, 1939)
*rang n., pl. urĭ (fr. rang, d. vgerm. hring, ngerm. ring, cerc, inel. V. a- și de-ranjez). Rînd, clasă, treaptă, grad: otel [!], vapor, lojă, scriitor de primu rang: un înalt rang social. A umbla după rangurĭ, a căuta să ocupĭ o treaptă maĭ înaltă în lume.

rang (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
rang s. n., pl. ránguri

rang (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
RANG, Henri (1902-1946, n. Iași), călăreț român. Medalie olimpică de argint (Berlin, 1936, la „Marele Premiu al Națiunilor”). A făcut parte din „echipa de aur” a României în perioada 1935-1940.

rang (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
rang n. 1. loc ce ocupă cineva în stima oamenilor: scriitor de primul rang; 2. clasă socială: a ocupa un rang distins; 3. grad de tărie, de importanță, a unei corăbii de răsboiu.

rang (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
RANG, ranguri, s. n. 1. Loc ocupat de cineva sau de ceva într-o ierarhie administrativă, bisericească, militară sau diplomatică după criteriul importanței, funcției etc.; treaptă într-o ierarhie. ◊ Expr. De prim rang sau de rangul întâi (sau al doilea etc.) = de calitatea, de categoria, de gradul întâi (sau al doilea etc.) 2. Număr care indică locul pe care îl ocupă un termen intr-un șir. 3. (înv.) Șir de persoane. — Din fr. rang.