radical - explicat in DEX

radical (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RADICÁL, -Ă, radicali, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. De bază, fundamental, esențial. ♦ (Adverbial) Din temelie, cu desăvârșire, complet. ♦ (Despre tratamente, leacuri) Care vindecă în întregime, complet. 2. Care preconizează reforme adânci, acțiuni hotărâtoare; schimbări fundamentale. II. S. m. 1. (Mat.) Rădăcină. ♦ Simbolul matematic care exprimă o extragere de rădăcină. ◊ (Mat.; în sintagmele) Axă radicală = locul geometric al punctelor din plan care au aceeași putere față de două cercuri date, reprezentat printr-o dreaptă perpendiculară pe linia care unește centrele cercurilor. Plan radical = locul geometric al punctelor din spațiu având aceeași putere față de două sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. (Chim.) Grupare de atomi care rămâne neschimbată într-o reacție chimică și care se comportă ca un element unic. 3. (Lingv.) Rădăcină. – Din fr. radical, germ. Radikal.

radical (Dicționar de neologisme, 1986)
RADICÁL, -Ă adj. I. 1. Din temelie, complet; fundamental, de bază. ♦ (Despre tratamente, medicamente etc.) Care vindecă complet. 2. Care preconizează, care propagă reforme mari, acțiuni hotărâtoare. 3. În termeni tehnici, în stil neologic. II. 1. Număr care, ridicat la o putere, dă un alt număr. ♦ Simbol matematic (?), care arată operația de extragere de rădăcină. 2. Grup atomic care rămâne neschimbat într-o reacție chimică și care, obișnuit, nu există în stare liberă. 3. (Lingv.) Element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie și care conține sensul lexical al cuvântului; rădăcină. [< fr. radical, it. radicale, cf. lat. radicalis < radix – rădăcină].

radical (Marele dicționar de neologisme, 2000)
RADICÁL, -Ă I. adj. 1. din temelie, complet; fundamental, de bază; (adv.) radicalmente. ◊ (despre tratament, medicamente etc.) care vindecă complet. 2. care preconizează reforme mari, acțiuni hotărâtoare. ◊ (despre oameni sau grupări politice; (și s. m.) care preconizează o serie de reforme în activitatea socială. 3. care cuprinde rădăcina cuvântului. II. s. m. 1. (mat.) număr care, ridicat la o putere, dă numărul dat; rădăcină. ◊ simbol matematic care arată operația de extragere de rădăcină. ◊ axă ~ă = locul geometric al punctelor din plan care au aceeași putere față de două cercuri date, reprezentat printr-o dreaptă perpendiculară pe linia care unește centrele cercurilor; plan ~ = locul geometric al punctelor din spațiu având aceeași putere față de două sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. grup atomic care rămâne neschimbat într-o reacție chimică și care, în mod obișnuit, nu există în stare liberă. 3. (lingv.) element primitiv, ireductibil din punct de vedere morfologic, comun mai multor cuvinte care constituie o familie și conține sensul lexical al cuvântului; rădăcină. (< fr. radical, lat. radicalis, germ. Radikal)

radical (Dicționaru limbii românești, 1939)
*radicál, -ă adj. (mlat. radicalis, d. lat. radix, radícis, rădăcină). Al rădăciniĭ, de la rădăcină: pedúncule radicale. Fig. Relativ la principiu (la esența) unuĭ lucru: vițiŭ, radical. Din rădăcină, absolut, complet: vindecare radicală. Care vrea reforme absolute în politică: partidu radical din România a avut de șef pe Gheorghe Panu. S. m. orĭ f. Partizan al radicalizmuluĭ [!]. S. n., pl. e, rar urĭ. Gram. Rădăcină: radicalu unuĭ cuvînt. Chim. Substanță care, combinîndu-se cu oxigenu, formează un acid: potasiu e radicalu potaseĭ. Mat. Semn supt [!] care se pune o expresiune algebrică saŭ un număr pentru a arăta că e supus uneĭ extragerĭ de rădăcină. (Forma luĭ e un V cu brațu drept prelungit: √ ). Adv. Din rădăcină, de tot: a distruge radical. A vorbi radical saŭ pe radical (Pop.), a vorbi cu cuvinte noĭ și neștiute de popor.

radical (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
radicál¹ adj. m., pl. radicáli; f. radicálă, pl. radicále

radical (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
radicál² s. m., pl. radicáli

radical (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
RADICÁL, -Ă (‹ fr., germ.) adj., s. m. I. Adj. 1. Fundamental, esențial, de bază; (adverbial) din temelie, complet. 2. Care preconizează reforme mari, complete, schimbări fundamentale. 3. (MAT.) Axă r. = locul geometric al punctelor din plan care au aceeași putere față de două cercuri date, fiind o dreaptă perpendiculară pe linia care unește centrele cercurilor. Plan r. = plan care este locul geometric al punctelor din spațiu, având aceeași putere față de două sfere date. II. S. m. 1. (MAT.) r. al unui număr = număr care ridicat la o anumită putere (numită ordinul radicalului) dă numărul dat; rădăcină 5). 2. (CHIM.) Grupare de atomi care se comportă în reacțiile chimice ca un element unic. R. liber = atom sau grup de atomi care au un electron de valență neîmperecheat. Se formează când o legătură chimică se rupe fără formare de ioni. Unii r.l. care se formează în corp prin procese metabolice au efect nociv asupra celulelor și țesuturilor. 3. (LINGV.) Rădăcină (6). 4. R. filozofici = grup de teoreticieni din sec. 18-19 (D. Ricardo, G. Grote, J. Austin, J. St. Mill) militând pentru afirmarea ideilor liberalismului și individualismului.

radical (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
radical a. 1. ce ține de rădăcină; 2. fig. ce ține de esența unui lucru: vițiu radical al unei sisteme; 3. întreg, complet: vindecare radicală. ║ adv. 1. cu desăvârșire; 2. pop. în termeni tehnici, în stil neologic: a vorbi radical. ║ m. partizan al radicalismului. ║ n. Gram. parte invariabilă a unei vorbe, în opozițiune cu dezinențele.

radical (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
RADICÁL, -Ă, radicali, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. De bază, fundamental, esențial. ♦ (Adverbial) Din temelie, cu desăvârșire, complet. ♦ (Despre tratamente, leacuri) Care vindecă în întregime, complet. 2. Care preconizează reforme adânci, acțiuni hotărâtoare; schimbări fundamentale. II. S. m. 1. (Mat.) Rădăcină. ♦ Simbolul matematic care exprimă o extragere de rădăcină. ◊ (Mat.; în sintagmele) Axă radicală = locul geometric al punctelor din plan care au aceeași putere față de două cercuri date, reprezentat printr-o dreaptă perpendiculară pe linia care unește centrele cercurilor. Plan radical = locul geometric al punctelor din spațiu având aceeași putere față de două sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. (Chim.) Grupare de atomi care rămâne neschimbată într-o reacție chimică și care se comportă ca un element unic. 3. (Lingv.) Rădăcină. — Din fr. radical, germ. Radikal.