răutate (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂUTÁTE, (
2, 3)
răutăți, s. f. 1. Caracteristică a omului rău, înclinare spre a face rău altora. ◊
Loc. adv. Cu răutate = în mod răutăcios; cu ironie usturătoare, malițios.
2. (
Pop.; mai ales la
pl.) Slăbiciune, păcat, defect.
3. (
Concr.) Faptă rea.
4. Om rău. [
Pr.:
-ră-u-] –
Rău +
suf. -ătate..răutate (Dicționaru limbii românești, 1939)răutáte f. (d.
răŭ). Caracteru omuluĭ răŭ:
răutatea oamenilor n´are marginĭ. Malițiozitate, ironie veninoasă:
a rîde cu răutate. Faptă rea:
a face răutățĭ. Vechĭ. Nenorocire, răŭ:
asta nu e mare răutate. A fi capu răutăților, a fi originea saŭ autoru tuturor relelor. – Vechĭ și
reutate, răotate (cp. cu
cheoloare, greotate, prioteasă), și
răime.răutate (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)răutáte (ră-u-) s. f.,
g.-d. art. răutắții; pl. răutắțirăutate (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)răutate f.
1. caracterul celui răutăcios;
2. vorbă sau faptă răutăcioasă:
capul tuturor răutăților; 3. malițiozitate. [Formațiune din
rău după analogia lui
bunătate].
răutate (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂUTÁTE, (
2,3)
răutăți s. f. 1. Caracteristică a omului rău, înclinare spre a face rău altora. ◊
Loc. adv. Cu răutate = în mod răutăcios; cu ironie usturătoare, malițios.
2. (
Pop.; mai ales la
pl.) Slăbiciune, păcat, defect.
3. (
Concr.) Faptă rea.
4. Om rău. [
Pr.:
ră-u-] —
Rău +
suf. -
ătate.