rătăci - explicat in DEX

rătăci (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦ intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. – Din lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus).

rătăci (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
rătăcí (rătăcésc, rătăcít), vb. – 1. A pierde; a răzleți. – 2. A greși drumul, a se abate din cale. – 3. A înstrăina, a aliena. – 4. A hoinări, a vagabonda. Origine îndoielnică, dar probabil expresivă, cum o arată suf. -ci. Trebuie să țină de familia expresivă a lui răcan, cf. rătăcanie. Der. din lat. errātĭcus (Pușcariu 1450; REW 2905; Tiktin; Candrea) sau *errātĭcāre (Pușcariu, Dimin., 141) este neconvingătoare. – Der. rătăceală, s. f. (pierdere a drumului); rătăcitor, adj. (hoinar, pribeag).

rătăci (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
rătăcí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rătăcésc, imperf. 3 sg. rătăceá; conj. prez. 3 să rătăceáscă

rătăci (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A greși drumul, direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦ Intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. — Lat. *erraticire (=*erraticare < erraticus).

rătăcì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
rătăcì v. 1. a pierde drumul drept, a umbla încoace și încolo; 2. a pierde în genere: și-a rătăcit cărțile; 3. fig. a înșela, a turbura: această nenorocire i-a rătăcit mințile. [Tras din lat. ERRATICUS, rătăcitor].