rătăci (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV.
1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦
intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă.
2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦
Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși.
3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦
Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. – Din
lat. *erraticire (=
*erraticare <
erraticus).
rătăci (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rătăcí (rătăcésc, rătăcít), vb. –
1. A pierde; a răzleți. –
2. A greși drumul, a se abate din cale. –
3. A înstrăina, a aliena. –
4. A hoinări, a vagabonda. Origine îndoielnică, dar probabil expresivă, cum o arată
suf. -
ci. Trebuie să țină de familia expresivă a lui
răcan, cf. rătăcanie. Der. din
lat. errātĭcus (Pușcariu 1450; REW 2905; Tiktin; Candrea) sau *
errātĭcāre (Pușcariu,
Dimin., 141) este neconvingătoare. –
Der. rătăceală, s. f. (pierdere a drumului);
rătăcitor, adj. (hoinar, pribeag).
rătăci (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rătăcí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. rătăcésc, imperf. 3
sg. rătăceá; conj. prez. 3
să rătăceáscărătăci (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂTĂCÍ, rătăcesc, vb. IV.
1. Refl. A greși drumul, direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦
Intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă.
2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦
Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși.
3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦
Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. —
Lat. *
erraticire (=*
erraticare <
erraticus).
rătăcì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rătăcì v.
1. a pierde drumul drept, a umbla încoace și încolo;
2. a pierde în genere:
și-a rătăcit cărțile; 3. fig. a înșela, a turbura:
această nenorocire i-a rătăcit mințile. [Tras din lat. ERRATICUS, rătăcitor].