răsunet (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂSÚNET, răsunete, s. n. 1. Sunet puternic (prelungit prin ecou);
p. gener. sunet; zgomot. ♦ Ecou. ♦ Ton
2, timbru, rezonanță.
2. Fig. Impresia puternică pe care o face un lucru asupra oamenilor, interes profund și larg pe care îl deșteaptă un eveniment. –
Răsuna +
suf. -et.răsunet (Dicționaru limbii românești, 1939)răsúnet n., pl.
e (
ră- și
sunet, saŭ lat.
*resónitus după
sónitus). Sunet prelungit, ecoŭ:
răsunetu munților. Rezonanță, calitatea de a vibra bine:
răsunetu uneĭ chitare. A găsi răsunet la cineva, în inima cuĭva, a primi răspunsu pe care-l doreștĭ. V.
răbufnet.răsunet (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)răsúnet s. n.,
pl. răsúneterăsunet (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)răsunet n. sunet prelungit, ecou. [Lat. RESONITUS].
răsunet (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂSÚNET, răsunete, s. n. 1. Sunet puternic (prelungit prin ecou);
p. gener. simet; zgomot. ♦ Ecou. ♦ Ton
2, timbru, rezonanță.
2. Fig. Impresie puternică pe care o face un lucru asupra oamenilor, interes profund și larg pe care îl deșteaptă un eveniment. —
Răsuna +
suf. -
et.