răsti (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂSTÍ, răstesc, vb. IV.
Refl. A se adresa cuiva pe un ton aspru, ridicat amenințător, a ridica glasul. –
Et. nec.răsti (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)răstí (răstésc, răstít), vb. refl. – A răcni, a se stropși, a vorbi dur. Origine îndoielnică. Pare.
var. a lui
rosti „a vorbi”, sau
der. directă de la
rost „cioc”. Pentru evoluția semantică,
cf. sp. enrostrar „a arunca în față”. Celelalte explicații par insuficiente: din
sl. rešti „a zice” (Cihac, II, 308), soluție dificilă fonetic; pus în legătură cu
rast „splină” (Tiktin); în loc de
răpști (Scriban). –
Der. răsteală, s. f. (asprime, mustrare);
răstitură, s. f. (asprime).
răsti (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!răstí (a se ~) vb. refl.,
ind. prez. 3
sg. se răstéște, imperf. 3
sg. se răsteá; conj. prez. 3
să se răsteáscărăsti (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂSTÍ, răstesc, vb. IV.
Refl. A se adresa cuiva pe un ton aspru, ridicat amenințător, a ridica glasul. —
Et. nec.răstì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)răstì v. a vorbi cu asprime. [Origină necunoscută].