răsfăț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂSFẮȚ, răsfățuri, s. n. 1. Faptul de a (se) răsfăța; mângâiere, alintare; (
depr.) răzgâiere.
2. Desfătare, plăcere.
3. Huzur, belșug. – Din
răsfăța (derivat regresiv).
răsfăț (Dicționaru limbii românești, 1939)1) răsfắț n.,
urĭ (d.
răsfăț 2). Răsfățare, alintăturĭ p. a plăcea:
păru lăsat în răsfăț pe spatele iliculuĭ (CL. 1911, 365). Traĭ fericit:
a trăi în răsfăț.răsfăț (Dicționaru limbii românești, 1939)2) răsfắț, a
-á v. tr. (
răs- și
față, ca it.
sfacciato, nerușinat, d.
faccia, față, și fr.
effronté, d.
front, frunte. – Se conj. ca
în-făț). Alint, răzgîĭ, tratez cu prea multă blîndeță:
a răsfăța copiiĭ. V. refl. Mă alint, fac mofturĭ ca să plac:
copiiĭ se răsfață. Mă desfăt, trăĭesc bine:
a te răsfăța în belșug.răsfăț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)răsfắț s. n.,
pl. răsfắțurirăsfăț (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂSFẮȚ, răsfățuri, s. n. 1. Faptul de
a (se) răsfăța; mângâiere, alintare; (
depr.) răzgâiere.
2. Desfătare, plăcere.
3. Huzur, belșug. — Din
răsfăța (derivat regresiv).