răpitură(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) RĂPITÚRĂ,răpituri, s. f. (Rar) Răpire. – Răpi + suf. -tură.
răpitură(Dicționaru limbii românești, 1939) răpitúră f., pl. ĭ.Vechĭ. Răpire, jaf.
răpitură(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) răpitúră (rar) s. f., g.-d. art. răpitúrii; pl. răpitúri
răpitură(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) RĂPITÚRĂ,răpituri, s. f. (Rar) Răpire. — Răpi + suf. -tură.