răbui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂBUÍ, răbuiesc, vb. IV.
Tranz. (
Reg.) A da, a unge cu răbuială (
2). –
Cf. germ. reiben „a freca”.
răbui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)răbuí (-uiésc, răbuít), vb. – (
Mold.) A gresa, a unge, a da cu ceară. Probabil din
germ. reiben „a freca” (Candrea). –
Der. răbuială, s. f. (grăsime, ceară).
răbui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)răbuí (a ~) (
reg.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. răbuiésc, imperf. 3
sg. răbuiá; conj. prez. 3
să răbuiáscărăbui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂBUÍ, răbuiesc, vb. IV.
Tranz. (
Reg.) A da, a unge cu răbuială (
2). —
Cf. germ. reiben „a freca”.
răbuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)răbuì v. Mold. a freca cu o unsoare:
răbuind cioboatele cu dohot CR. [Cf. nemț. REIBEN, a freca].