rânji (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RÂNJÍ, rânjesc, vb. IV.
Intranz. și (
reg.)
refl. 1. (Despre animale) A-și arăta amenințător dinții, a mârâi arătându-și dinții.
2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. ♦ A râde silit, forțat, fără veselie. ♦ (Rar) A-și bate joc de cineva. – Din
bg. rămža „a mârâi”.
rânji (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rânjí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. rânjésc, imperf. 3
sg. rânjeá; conj. prez. 3
să rânjeáscărânji (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RÂNJÍ, rânjesc, vb. IV
Intranz. și (
reg.)
refl. 1. (Despre animale) A-și arăta amenințător dinții, a mârâi arătându-și dinții.
2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. ♦ A râde silit, forțat, fără veselie. ♦ (Rar) A-și bate joc de cineva. — Din
bg. rânza „a mârâi”.
rânjì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rânjì v.
1. a-și arăta dinții, vorbind de câini;
3. fig. a râde cu răutate. [Slav. *RÊJATI (serb. REJATI)].