râcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RẤCĂ s. f. (
Fam.) Ceartă, sfadă. ◊
Expr. A căuta (cuiva)
râcă = a căuta (cuiva) ceartă, pricină.
A se pune râcă (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva) luându-se la ceartă.
A purta (cuiva)
râcă = a dușmăni pe cineva. – Din
râcăi (
înv. „a răcni” <
sl.) (derivat regresiv).
râcă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)rấcă2,
rấci, s.f. (reg.) groapă mică; partea inferioară a piciorului găinii.
râcă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)rấcă, s.f. – Ceartă, sfadă, discordie. – Din râcâi „a scurma, a răscoli„.
râcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rấcă (
fam.)
s. f.,
g.-d. art. rấciirâcă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RẤCĂ s. f. (
Fam.) Ceartă, sfadă. ◊
Expr. A căuta (cuiva)
râcă = a căuta (cuiva) ceartă, pricină.
A se pune râcă (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva) luându-se la ceartă.
A purta (cuiva)
râcă = a dușmăni pe cineva. — Din
râcăi (
înv. „a răcni” <
sl.) (derivat regresiv).