pĭază - explicat in DEX

piază (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PIÁZĂ, pieze, s. f. 1. (În superstiții; de obicei determinat prin „rea” sau „bună”) Semn prevestitor; întâmplare, eveniment, ființă etc. care se crede că aduce cuiva nenorocire, nenoroc sau noroc. ♦ (Reg.; la pl.) Dispoziție, chef; toane. 2. (Înv. și reg.) Pantă, povârniș. ◊ Loc. adv. În piez(i) = oblic, pieziș. [Var.: (înv. și reg.) piez s. m.] – Et. nec.

piază (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
PIAZĂ (în mitologia românească), dualitate superstițioasă fastă și nefastă. Piaza rea este duhul rău al nenorocului întruchipat într-o ființă, sau într-un obiect (om, animal, pasăre, piatră etc.); ea poate distruge într-o clipă tot ce a adus norocul timp îndelungat; dacă pagubele se repetă des înseamnă că la casa omului s-a încuibat această piază. P.r. universală este cucuveaua, care are și un atribut oracular nefast. Leacul împotriva ei este purtarea neîncetată a unei bucăți dintr-o frânghie de spânzurat. Piaza bună este un geniu bun al omului. Apare întruchipată în șarpele casei, în câinele pripășit, în pasărea de pripas, sau chiar în omul străin, oploșit pe lângă casa cuiva.

piază (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
!piáză (pop.) (pia-) s. f., g.-d. art. piézei; pl. piéze

piază (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
piază f. prevestire (bună sau rea). [Mold. pl. cheji: origină necunoscută (cf. piez)].

pĭază (Dicționaru limbii românești, 1939)
pĭáză f., pl. pĭeze (d. pĭez). Vest. Pĭază rea, pĭază bună, lucru saŭ persoană care, după credința poporuluĭ, aduce nenorocire saŭ noroc. – În est chează, pl. cheze. În Nț. chijă, soĭ: chijă rea (rev. I. Gg. 2, 277).