pășune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PĂȘÚNE, pășuni, s. f. 1. Loc acoperit cu vegetație ierboasă perenă, unde pasc vitele. ♦
P. restr. Vegetație ierboasă, iarbă (de pe locul unde pasc vitele).
2. (
Înv. și
reg.) Păscut, pășunat. [
Var.: (
înv. și
pop.)
pășúnă s. f.] –
Lat. pastio, -
onis.pășune (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pășúne (pășúni), s. f. – Loc unde pasc vitele. –
Mr. pășune, istr. pășure. Lat. pastiōnem (Pușcariu 1285; Candrea-Dens., 1354; REW 6278),
cf. și
paște, păstor. –
Der. pășuna, vb. (a paște);
pășuneală, s. f. (păscut);
pășunat, s. n. (păscut).
pășune (Dicționaru limbii românești, 1939)pășúne f. (maĭ vachĭ
păștĭúne, cum maĭ zic azĭ Țiganiĭ din est, d. lat.
pástio, -ónis, acțiunea de a paște, pășune; it.
pasciona, fr.
paisson). Loc unde pasc vitele. V.
imaș.pășune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pășúne s. f.,
g.-d. art. pășúnii; pl. pășúnipășune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pășune f. câmp de păscut. [Lat. PASTIONEM].
pășune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PĂȘÚNE, pășuni, s. f. 1. Loc acoperit cu vegetație ierboasă perenă, unde pasc vitele. ♦
P. restr. Vegetație ierboasă, iarbă (de pe locul unde pasc vitele).
2. (
înv. și
reg.) Păscut, pășunat. [
Var.: (
înv. și
pop.)
pășună s. f.] —
Lat. pastio, -onis.