pănură - explicat in DEX

pănură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PẮNURĂ, pănuri, s. f. 1. (Pop.) Aba², dimie; p. gener. țesătură (groasă). 2. Fig. (Reg.) Fel, soi. ◊ Expr. A fi de o pănură cu cineva = a fi la fel cu cineva, de aceeași categorie. [Acc. și: pănúră]. – Lat. paenula.

pănură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
pănúră (pănúri), s. f. – Aba, dimie. Lat. paenŭla „mantie”, din gr. φαινόλης (Scriban). Der. din lat. *pannŭla, dim. al lui pannus (Pușcariu 1255; Tiktin) sau din lat. pinnŭla „pană mică” (Candrea-Dens., 1317), pare mai puțin probabilă, cf. Graur, BL, V, 108 și REW 6514.

pănură (Dicționaru limbii românești, 1939)
pắnură f., pl. ĭ (lat. páenula, manta de călătorie, chepeneag, ca și suman, care înseamnă și „un fel de postav”. V. telon. Cp. cu pătură). Ban. Trans. Mold. Postav grosolan din care se fac sumane, pantalonĭ, lăvicere ș. a. V. aba.

pănură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
pắnură (pop.) s. f., g.-d. art. pắnurii; pl. pắnuri

pănură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
pănură f. Mold. postav brut: giguri de suman care se vând și pănură și cusute CR. [Lat. PANNULUS].

pănură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
PĂNÚRĂ, pănuri, s. f. 1. (Pop.) Aba², dimie; p. gener. țesătură (groasă). 2. Fig. (Reg.) Fel, soi. ◊ Expr. A fi de-o pănură cu cineva = a fi la fel cu cineva, de aceeași categorie. [Acc. și: pănură] — Lat. paenula.