păcură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PẮCURĂ s. f. Lichid vâscos, negru sau brun-închis, rămas de la distilarea țițeiului, care se folosește drept combustibil și ca materie primă la fabricarea motorinei grele, a uleiurilor minerale, a asfaltului și a altor produse; țiței brut. –
Lat. picula.păcură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pắcură (-ri), s. f. –
1. Petrol. –
2. (Bihor) Ceață, negură. –
3. Iad.
Lat. picula „bitum”,
dim. al lui
pix (Pușcariu 1237; Candrea-Dens., 1300; REW 6483),
cf. vegl. pekla, it.,
prov. pegola „bitum”. Sensul de „ceață” se datorează unui semantism aparent normal,
cf. lat. picea, caligo, fr. purée de poix, iar din sensul de „întuneric” s-ar putea explica cel de „întuneric veșnic” sau „iad”. Cu atît mai mult, dacă ne gîndim că imaginația populară așază infernul sub pămînt și că din adîncime s-ar vedea izvorînd acel lichid negru, care desigur s-ar fi asociat cu ideea de infern. Pare, așadar, inutil să se recurgă la explicația semantismului
rom. cu ajutorul
sl. piklu „smoală” și „iad” (Sandfeld 36; REW 6483). Explicarea cuvîntului
rom. prin același etimon
sl. (Cihac 236; Weigand,
BA, III, 111) nu este posibilă.
Der. păcurar, s. m. (muncitor care extrage petrol);
păcuros, adj. (bituminos);
împăcura, vb. (a mînji cu petrol);
păcorniță, s. f. (vas în care se păstrează petrolul pentru a unge osiile carului), cu
suf. -
niță. Din
rom. provin
bg. pakura (Capidan,
Raporturile, 223),
mag. pakura (Edelspacher 24),
săs. pokert.păcură (Dicționar de argou al limbii române, 2007)păcură s. f. sg. (intl.) trădare.
păcură (Dicționaru limbii românești, 1939)pắcură f., pl.
ĭ (lat.
pĭcŭla, lip, dim. d.
pix, pĭcis, smoală:
picula liquida, smoală lichidă; vgr.
pissa; it.
pégola, pece, smoală, rășină: fr.
poix, sp. pg.
pez. D. rom. vine ung.
pakura. V.
pată, pîclă. Cp. cu
pătură). Țițeĭ gros (de uns roatele [!] carelor).
Fig. Vechĭ (după vsl.
pĭklŭ). Ĭadu (unde „păcătoșiĭ ard în păcură”). V.
dohot.păcură (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)pắcură, s.f. – Lichid vâscos, rămas de la distilarea țițeiului; țiței: „În Săcel, există petrol, în Ieud și Dragomirești se găsește păcură” (Papahagi 1925: 97). – Lat. picula.
păcură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pắcură s. f.,
g.-d. art. pắcuriipăcură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)păcură f. lichid negru oleios din care se scoate petroleu și se exploatează mai ales în Prahova:
cu păcura se ung trăsurile. [Lat. PICULA (din PIX, smoală)].
păcură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PẮCURĂ s. f. Lichid vâscos, negru sau brun-închis, rămas de la distilarea țițeiului, care se folosește drept combustibil și ca materie primă la fabricarea motorinei grele, a uleiurilor minerale, a asfaltului și a altor produse; țiței brut. —
Lat. picula.