pomină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÓMINĂ s. f. Veste, faimă. ◊
Loc. adj. De pomină =
a) vestit, renumit, neuitat;
b) strașnic, grozav, extraordinar. ◊
Expr. A (i) se duce (sau
a(-i) merge) pomina = a se răspândi vestea în lume, a se afla sau a se vorbi despre cineva sau ceva ca despre ceva extraordinar.
A se face (sau
a ajunge) de pomină = a se face de râs, a se compromite. – Din
pomeni (derivat regresiv).
pomină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!pómină (de ~) loc. adj.pomină (Dicționaru limbii românești, 1939)pómină f., pl. inuzitat
ĭ (bg.
pómĭen, amintire, pomană).
Munt. Fam. Amintire neuĭtată, pomenire deasă (numaĭ în locuțiunĭ):
acea beție a rămas de pomină, a mers pomina despre beția ceĭa, aceleĭ bețiĭ ĭ-a mers pomina. Cov. (pop.
póñină). Femeĭe foarte frumoasă:
se tot uĭtă´n oglindă pár´c´ar fi cine știe ce pomină ! – În Ml.
pómilă, veste aflată de toțĭ.
pòmină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pòmină f. amintire, veste:
o mânăstire de care să se ducă pomina ISP. [Slav. POMĬNI]; ║ adv. nevoie mare:
era urît pomină ! POP.