pântece (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PẤNTECE, pântece, s. n.1. Parte a corpului, la om și la animale, situată între torace și bazin, formată dintr-o cavitate în care se află stomacul, intestinele, organele de reproducere etc.; abdomen, burtă, foale, vintre. ◊
Expr. Parcă are oase în pântece, se spune despre cineva care se apleacă foarte greu.
A fi cu pântecele la gură = a fi însărcinată.
2. Stomac. ◊
Expr. Cu pântecele lipit de coaste = foarte flămând sau foarte slab.
A se închina pântecului = a fi peste măsură de lacom, a trăi numai pentru mâncare.
3. Uter. ◊
Loc. adv. Din pântecele mamei = înainte de a se naște. ◊
Expr. A lua (sau
a avea, a purta) în pântece = a rămâne sau a fi însărcinată.
A trăi (sau
a fi, a se simți) ca în pântecele mamei = a se simți foarte bine și în siguranță.
4. Fig. Partea dinăuntru a unui obiect, a unei încăperi etc.; interior, adâncime.
5. Fig. Partea bombată, ieșită în afară, a unor obiecte; interiorul acestor părți. [
Var.:
pấntec s. n.] –
Lat. pantex, -ticis.pântece (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pấntece v. pấntecpântece (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pântec(e) m.
1. cea mai mare din cavitățile corpului, conținând stomacul și intestinele; fig.
te-ai robit pântecului CR.;
2. profunditate:
în pântecele acestor munți. [Lat. PANTECEM].
pântece (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PẤNTECE s. n. v. pântec.